Mircea Nedelciu se înscrie în postmodernism şi este scriitorul cel mai notabil al textualismului, care înseamnă modalitatea artistică de a crea o operă apelând la alte texte, adesea de notorietate, fie prin citate direct exprimate, fie prin sugerarea acestora. Julia Kristeva afirma că „orice text se construieşte ca un mozaic de citate, orice text este absorbţie şi transformare a unui alt text”.

Scriitorul postmodernist nu mai are o percepţie directă a realităţii, deoarece între el şi lume se interpun clişee ale culturii anterioare şi atunci el reflectă în operă o realitate construită din citate, din tipare – ideatice sau formale – ale altor texte. Un sugestiv exemplu este exprimat de scriitorul italian Umberto Eco, atunci când susţine ideea că nu mai poţi să spui astăzi „te iubesc”, pur şi simplu, ci simţi nevoia să apelezi la un caz erotic faimos ca să-ţi destăinui sentimentul: „te iubesc cum ar fi zis Liala…”, replică celebră din opera scriitoarei. Cuvintele noastre nu mai sunt originale, aşa cum ne-ar plăcea să credem, ci ele intră într-un mecanism perpetuu al repetabilităţii: „trăim într-un flux de citate, într-un fel de intertext nesfârşit”. (Mircea Cărtărăscu).

Modalităţi narative

Modalităţile narative de realizare ale unei proze textualiste s-ar putea restrânge la câteva:

• juxtapunerea fragmentelor epice;

• ambiguizarea planurilor temporale;

• cronologia răsturnată;

• numărul mare de povestitori care alternează;

• distingerea între relatarea naratorului şi cea auctorială;

• colajul de citate, reale sau închipuite, inserate în textul literar;

• naraţiunea este construită prin colaje de istorisiri ale mai multor povestitori, referitoare la prozaismul existenţial.

Universul literar

Mircea Nedelciu reliefează în proza literară o configuraţie socio-umană precisă, alcătuită din oameni modeşti, cu o existenţă banală, plată, rutinată. Eroii sunt funcţionari, navetişti, muncitori angajaţi sau sezonieri, tineri intelectuali dezorientaţi şi fără şanse de afirmare, mici meseriaşi, soldaţi în termen, zarzavagii, cu toţii fiind oameni anonimi, cu o viaţă neinteresantă, cenuşie şi golită de orice perspective. Ei intră dimineaţa pe porţile marelui oraş, iar seara se întorc în cartierele lor mărginaşe şi insalubre, ori spre comunele limitrofe Capitalei.

Insignifianţi, fără vreo şansă în destinul anost, oamenii n-au timp să privească în jur, nu le arde să se asculte unii pe alţii, nu au un limbaj comun, trăiesc ca „într-o curte interioară” a existenţei. Mircea Nedelciu nu-şi analizează personajele, nu le lasă să se schimbe sau să evolueze moral, ci îi surprinde exclusiv în mişcare stereotipă, într-un tipar inflexibil din punct de vedere vizual, auditiv şi tipologic.

Mircea Nedelciu

În concluzie, personajele lui Mircea Nedelciu reprezintă categorii umane dislocate dintr-un mediu al periferiei sociale (mahalaua, cartierele mărginaşe, orfelinatele), incapabile să se adapteze ori să se integreze într-o clasă superioară a societăţii, formând astfel o lume marginală şi marginalizată. care se rezumă la un spaţiu anodin cum ar fi cofetăria de cartier, autobuzele aglomerate, compartimentele de tren, cafeneaua.

Nuvela Aventuri într-o curte interioară dă şi numele volumului de debut al lui Mircea Nedelciu, apărut în 1979.

Semnificaţia titlului

Titlul Aventuri într-o curte interioară este sugestiv pentru această proză textualistă, deoarece „aventurile” se întâmplă mai ales în imaginaţia personajelor care sunt exasperate de monotonia cotidiană, de rutina existenţială, iar „peripeţiile” pe care ar dori să le trăiască se transferă din lumea exterioară în cea interioară a sufletului omenesc.

„Curtea interioară” poate semnifica – în sens pozitiv – capacitatea omului de a imagina fapte, întâmplări pe care şi le asumă ca fiind reale sau posibile în destinul său, contracarând astfel oboseala psihică şi spirituală provocată de o viaţă anostă, ternă, monotonă, neinteresantă; în sens negativ, ar putea sugera claustrarea individului într-un spaţiu rigid şi dosnic al vieţii sociale, ce duce, neîndoielnic, la anihilarea iniţiativei şi a libertăţii de acţiune.

Structura compoziţională

Nuvela este alcătuită din patru secvenţe epice, în care sunt inserate citate din ziare, anunţuri, texte de invitaţie, relatări care întrerup brusc naraţiunea, intervenţii ale personajelor, toate într-un stil voit plat, denotativ.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă unică este postmodernistă şi defineşte punctul de vedere al naratorului-personaj, autodiegetic (care relatează propria experienţă ca personaj central al istoriei povestite). Situaţia diegetică implică anumite trăsături gramaticale şi semantice ale textului reprezentate de verbe şi pronume la persoana I, focalizarea internă „împreună cu”, frecvenţii monologului interior, organizarea subiectivă a secvenţei temporale, toate acestea argumentând caracterul subiectiv al nuvelei. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către personaj.

Perspectiva psihologică

Perspectiva psihologică este realizată prin mijloacele de analiză a conştiinţei şi procesele psihologice ale protagonistului, naratorul autodiegetic apelând la dialog, monolog interior, autointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi profundă a conştiinţei personajelor etc.

Relaţiile temporale se compun din timpul subiectiv al amintirii şi cel obiectiv al întâmplărilor, iar cele spaţiale sunt reprezentate de locurile exterioare, reale (oraşul, internatul) şi de cele interioare, psihologice, ale simţirii şi trăirii personajelor.

Tema nuvelei

Tema nuvelei ilustrează, într-o modalitate voit prozaică, impactul pe care viaţa banală şi anostă îl are asupra individului care se simte claustrat, silit să trăiască între limite impuse, dar şi soluţia de ieşire, de supravieţuire spirituală prin revolta împotriva barierelor de orice fel, construindu-şi o lume înlăuntrul său, prin imaginarea unor întâmplări şi peripeţii interesante, pe care şi le-ar dori trăite aievea.

Construcţia subiectului

Partea I

Prima parte îi prezintă pe doi dintre eroii nuvelei (autorul, care va rămâne anonim şi prietenul său, Rolly), care fuseseră educaţi şi crescuţi într-un orfelinat şi care locuiau într-un internat de băieţi. Rămaşi singuri în internat, ca în fiecare duminică, băieţii îşi petrec această zi de sărbătoare tristă şi nesfârşită într-o cofetărie, unde nu-şi permit decât o cafea sau „o plăcintă sărată, nu prea plăcută la gust”, privind cu dezinteres lumea din jur şi prinzând frânturi din conversaţiile anoste.

Rolly vine cu o veste stupefiantă referitoare la prietenul lor, Pictoru’, care nu era orfan ca ei şi avea, aşadar, privilegiul de a-şi petrece duminica împreună cu familia. Se pare că Pictoru’ fugise de acasă, iar ai lui îl dăduseră dispărut.

Autorului i se pare incredibilă informaţia şi este cuprins de spaima că ar putea fi învinovăţiţi că „noi l-am influenţat pe Pictoru’. Numai de la noi are el idei d-astea, a zis odată tovarăşu ta-su”. Ziarul pe care-l răsfoise până atunci era „de ieri”, iar anunţul privind dispariţia prietenului lor se pare că apăruse astăzi. Rolly se distra privind un individ care nu ştia să folosească telefonul public, întrucât introducea fisa şi probabil că forma numărul înainte de a veni tonul, iar când punea receptorul în furcă, „spre surprinderea lui, fisa cădea înapoi, ceea ce, pe lângă că-i producea o mirare imensă, îl şi îndemna să mai încerce o dată”.

Povestitorul are viziunea repetabilă a unor „globuri ciudate şi strălucitoare care plutesc într-un fel de imponderabilitate” şi pe care omul, dacă ar avea aceeaşi stare de plutire, le-ar putea „culege la simpla dorinţă”. Detaşat complet de lumea înconjurătoare, are percepţia clară că globurile ar putea fi ore sau zile, iar el ar putea alege pe oricare dintre acestea „pentru a o trăi, fără nicio ordine prestabilită”.

Partea II

A doua parte este o demonstraţie amară despre neputinţa oamenilor de a comunica între ei, deoarece „nimeni nu crede într-o limbă comună”. Perspectiva narativă este reprezentată de adresarea directă la persoana a II-a singular, maică a subiectivismului nuvelei şi trimitere certă către universalitate. Generalizarea gesturilor, a atitudinilor şi preocupărilor oamenilor semnifică rutina apăsătoare, viaţa ternă, plictisitoare într-o comunitate oarecare.

Naratarul este informat de către naratorul-personaj ,că fiecare om are în subconştient o speranţă de a relaţiona cu ceilalţi, de a comunica unii cu alţii ori a schimba opinii „într-o limbă comună”. În realitate, oamenii sunt indiferenţi unii faţă de alţii, nepăsători şi dezinteresaţi, deşi generozitatea morală şi iubirea faţă de semeni ar trebui să se. manifeste pregnant. Aştepţi mereu ca, poate, cineva „să-ţi arunce o vorbă”, dacă nu oamenii, măcar o vitrină, dar aceasta nu vorbeşte decât cu buzunarele tale.

Urechea percepe „un murmur continuu”, nu se poate distinge „nici măcar o singură vocală”, ci doar „o pereche de ochi mari, rimelaţi” sau „o mânuşă albastră, de damă” care ţine locul persoanei plecate. Zăpada „timidă, subţire” şi topită, că „nu ştii dacă e apă sau zăpadă sau altceva, sugerează imaginea unei lumi confuze, insignifiante şi fără şansă. Oamenii nu întreabă nimic, se gândesc „la ceva”, „pun la cale ceva”, „îşi amintesc ceva”, „rumegă ceva”.

Dacă faci un gest disperat şi fugi de acasă, „în pragul majoratului” cu scopul de a atrage atenţia celorlalţi, crezându-te erou, te înşeli, pentru că oamenii nu se uită la tine. Urci şi cobori din autobuze sau din tramvaie, cineva care te-a stropit îşi cere scuze din fugă. cumperi un film pentru aparatul de fotografiat, întinzi banii şi nu e nevoie ca vânzătorul să te întrebe ceva, feţele oamenilor „se învârt în jurul tău acompaniate de un murmur ininteligibil” şi te simţi „ca într-un oraş străin”, în care „nimeni nu crede într-o limbă comună”. Te-ntorci în „boxa ta” de la internat, toţi băieţii sunt în vacanţă, aşa că nu poţi vorbi decât cu saltelele „vărgate şi goale”.

Cauţi cuvinte în dicţionar, dar nu înţelegi nimic, asculţi la difuzor Pasărea de foc a lui Stravinski, primeşti o scrisoare care nu ştii dacă îţi este adresată şi, brusc, înţelegi „de ce orice viaţă presupune o moarte şi de ce vara din anul acela fusese secetoasă, amară, uscată şi de ce ne bucuram de trecerea timpului”. Aştepţi la nesfârşit un cuvânt, dar fiind nişte „bieţi adolescenţi orfani de ambii părinţi” percepi doar compătimirea, nu auzi decât ţipete şi murmure, pentru că „Nimeni nu crede într-o limbă comună!”

Partea III

Partea a treia păstrează perspectiva narativă subiectivă prin relatarea la persoana I, continuând imaginea aceleiaşi duminici triste, încă o sărbătoare petrecută de cei doi băieţi orfani în internatul pustiu, cu frig în camere. Amărăciunea lor este amplificată de gândul că toţi ceilalţi se înfruptă „din gustoasa ciorbă familială”, în timp ce ei ar trebui să meargă doi kilometri până la cantina goală şi rece.

Citesc ziarul „de ieri”, după ce l-au rupt în două, au luat fiecare „câte o foaie”, apoi le-au schimbat între ei, deşi nu-i interesa nimic din „ce scria acolo. Dar absolut nimic”. Dacă măcar ar fi avut un tranzistor l-ar fi dat la maximum, ar fi ascultat muzică şi ar fi dansat. Se întrerupe curentul tocmai când Rolly se spăla cu apa rece ca gheaţa, într-un lighean, „încet, parcă descurajat de lumina slabă” a lumânării. Un alt băiat rămas în internat pentru că-i murise un frate de treisprezece ani fumează ţigară de la ţigară şi le povesteşte, vorbind „încet, cu pauze lungi”.

Fratele lui avusese „o boală tâmpită”, iar el îl văzuse murind, fiind extrem de impresionat de faptul că acesta fusese conştient, lucid şi vorbise cu ei până în ultima clipă. Protagonistul-narator îşi aminteşte, la rândul său, de momentul când îi muriseră părinţii „apărând o idee”, în 1952, iar „a apăra o idee însemna a colecta cereale de la chiaburi mai convingându-i, mai forţându-i, mai riscându-ţi viaţa”, dar nu-i văzuse murind.

Duminica e tristă şi rece, lumânarea e pe terminate, iar dacă nu ai câteva poze, atunci nu ai la ce te gândi, decât dacă îţi imaginezi ceva ce ai dori să se întâmple. În finalul acestei secvenţe este o inserţie meditativă asupra unor informaţii căpătate anterior, că „mor 93 de oameni în fiecare minut şi se nasc 225 (după statistici)”, că de Gaulle vizitase Bucureştiul, că la radio se auzea vocea Preşedintelui, iar băieţii erau mulţumiţi că aveau „totuşi un loc la care ne puteam gândi aşa că marele somn al celor ce mor îngheţaţi dispăruse”.

Partea IV

Ultima parte îi surprinde pe cei trei prieteni, cărora li s-a adăugat încă unul, Americanu’, aflaţi de câteva zile într-un cort amplasat pe „câmpia albă şi bătută de viscol”. În cort era la fel de frig ca afară, Americanu’ se chinuia să repare aparatul de radio cu mănuşile în mâini. Băieţii se simţeau bine, mai ales că viscolul încetase. Povestitorul-protagonist dormea învelit „în şuba mare şi grea şi călduroasă” alături de prietenii săi, având „totdeauna vise frumoase, atât de frumoase, încât nu mi le aminteam dimineaţa”. Alteori, când avea insomnie, visul, care nu era „cine ştie ce de frumos”, îl urmărea câteva ore dimineaţa.

Americanu’ era „sigur pe sine şi pe picioarele lui lungi”, dar îl enerva tranzistorul Pictorului pentru că „hârâia îngrozitor”. Pictorul avea idei ciudate, îl întrebase pe autor cum ,.ar arăta un om cu două nasuri şi cu un singur ochi” şi încearcă să schiţeze un portret. Radioul se reparase de la sine şi cânta muzică de dans, care se auzea perfect în liniştea „adâncă din jur”.

Rolly şi Pictoru’ priveau extaziaţi câmpul acoperit cu zăpadă care semăna cu „un tablou de iarnă ca-n visele poeţilor”. La orizont se zăreau nişte salcâmi „bătrâni ca nişte păsări de pradă” a căror siluetă se proiecta pe un cer albastru care te îmbia la drum lung, „spre nicio ţintă”, pe care, dacă l-ai fi parcurs, ar fi fost „grozav de frumos!”.

Cei patru prieteni stăteau lângă cortul vechi şi respirau aerai curat, „pentru că eram vii şi pentru că eram oameni şi pentru că ne era necesar oxigenul”. Pe neaşteptate, băieţii zăresc „desprinzându-se de undeva din dreptul salcâmilor, poate din spatele lor sau chiar dinlăuntrul lor sau de dedesubtul lor sau Dumnezeu mai ştie de unde, nişte siluete”, patra oameni care „se deplasau încet pe linia orizontului”. Ei purtau pe spate „câte o prăjină lungă de aproximativ trei, patru metri”. Băieţii încearcă să ghicească ce sunt acele prăjini, stâlpi subţiri tăiaţi din crângul de salcâmi, ori „nişte snopi de undiţe”, ori „cumpenele a patru fântâni pornite spre nord în căutare de apă”.

La un moment dat, cele patru siluete care parcă „îndeplineau un ritual vechi” sau poate „căutau ceva în cerc”, devin tot mai neclare, par că se îndepărtează sau se apropie sau „cine ştie, poate că nici nu se îndepărtaseră nici nu se apropiaseră” de băieţii care îi contemplau uimiţi. Noaptea este mohorâtă, fără lună şi stele, vântul bate slab. În dimineaţa „geroasă şi surdă” băieţii îi văd „pe cei patru acolo pe orizont, mergând încet cu prăjinile lor pe spinare, căutând desigur ceva, noi nu ştiam ce, dar căutând probabil, de ce nu, urmele păsărilor sau urmele unei păsări anume”.

Această secvenţă ar putea fi o încercare exasperantă a băieţilor de a face o excursie imaginară iama, deoarece în viaţa reală nu-şi puteau permite. Răzbate din întregul pasaj o amărăciune camuflată în ironie, cu un umor trist, abil disimulat pentru o existenţă fără sens, pentru un destin închis „în curtea interioară”. Mircea Nedelciu evidenţiază insuportabilul vieţii, din care oamenii se salvează prin refugierea în imaginar şi în capacitatea lor de a-şi închipui poveşti despre o lume mai bună, mai interesantă şi mai bogată spiritual.

Inserţiile unor citate, sau ale unor texte oarecare se fac pe tot parcursul nuvelei, cum ar fi un ferpar prin care rudele anunţă „moartea iubitei lor…”, o informaţie istorică despre Gheorghe Lazăr care „îl ajuta pe Tudor Vladimirescu la Fortificaţii în Cotroceni”, o ştire posibilă, conform căreia „Tristan Tzara juca şah cu Lenin în cabaretul «Voltaire» din Zurich (în orice caz ar fi fost posibil)”.

Despre propria creaţie, Mircea Nedelciu afirma: „Metaliteratura, câtă există în cărţile pe care le-am scris (şi există, încă de la prima carte) are tocmai rolul de a atrage atenţia cititorului că nu trebuie să se lase manipulat de mine, e o continuă declaraţie că am nevoie de el numai atunci când e o conştiinţă liberă, un om care gândeşte cu propriu-i cap”.

Distibuie pe: