Baba cu obrazul stricat de vărsat, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Baba cu obrazul stricat de vărsat, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 16 din 18 aprilie 1926.

A apărut pentru prima oară în volum în Povestirile lui Mărunţelu în 1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Ne mai spui şi azi poveste, domnule?

– Să văd ce-mi mai vine în minte. Ei, da! Era aproape înserarea. Mă uitai mai bine împrejur, şi-mi păru că într-adevăr se înserează. Dar de când apucai pe râu în sus, după cum am mai spus, nu-mi puteam da bine seama de sunt treaz sau visez. Se abătuse un farmec peste mine, de bună seamă. Nu un farmec de care vorbesc oamenii proşti, ca făcut cu puterea celui necurat, ci un farmec de fericire, de bucurie, care mă ameţea de cap. De-atunci nu-mi mai puteam da bine seama de cursul vremii, dacă e devreme sau târziu, căci mi-era capul plin mereu cu ceea ce auzeam. Şi cum nu aş fi fost ameţit, când la tot pasul îmi părea că întâlnesc un frate cunoscut? Nu mai ştiam ce e urâtul, ce este frica. Nu mă mai miram că lucrurile îmi vorbeau. Dimpotrivă, mă miram de un singur lucru: cum am ajuns bătrân şi n-am înţeles limba lor? De bună seamă că ele nu-mi vorbeau numai mie, ci tuturor oamenilor, şi nu de-acum, ci de când sunt oamenii pe pământ.

Mă uitai deci la dreapta şi văzui ca o peşteră boltită, plină înlăuntru de frunzele uscate ale iernii, pe cari vântul le-a adus aici la adăpost. Cum îmi părea că se înnoptează în adevăr, intrai. Foame nu-mi era, nici sete, ci mă cuprinse îndată un fel de visare. Adevărat e că mirosul frunzelor veştede, cum se amestecau cu mirosul verdeţii de afară, făceau o băutură adormitoare.

Abia am aţipit şi auzii un uruit ciudat, care părea că vine din adâncul pământului. Şi îndată simţii o suflare rece lângă obrazul meu. Deschisei ochii şi văzui cu spaimă o babă voinică, dar cu obrazul mâncat tare de vărsat.

– Nu te speria, îmi zise pe un glas hodorogit, privind cu nişte ochi adormiţi în gol. N-am să-ţi fac niciun rău. Dar fiindcă ai intrat în împărăţia noastră, cred că nu vei lua în nume de rău că am venit şi eu. Dacă îţi mai place, poţi să dormi, pot vorbi cu tine şi în somn. Eu am venit aici la mine acasă.

– Acasă la dumneata?

– Aşa e, dascăle; eu sunt duhul unei pietre de moară! De-aici, din peştera asta, s-au tăiat multe pietre de moară în vechimile cele depărtate.

– Se taie şi acum, dar mai în sus, în altă stâncă.

– Da! Stânca de-aici e foarte bună pentru pietre care să sfarme grăunţele şi să le schimbe în făină măruntă ca praful. Oamenii din vechime mare au avut nevoie de noi, pentru ca să poată mânca pâne.

– Dar tare eşti mâncată de vărsat, zic eu, nemaiputându-mă stăpâni, îngrozit şi acum de urâţenia ei.

– Câte găurele din ferecătură are piatra de moară, atâtea semne am şi eu. Dar, ascultă povestea mea!

Distibuie pe: