Bătrâneţe, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bătrâneţe, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 43 din 24 octombrie 1926.

A apărut pentru prima oară în volum în De vorbă cu Ilarie în 1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Abia sosit, după ce strânsei mâna rudeniilor care mă aşteptau în casa lui Ilarie şi mă priveau tăcuţi, din ochii împăienjeniţi de bătrâneţe, şi după ce îmbucai din mâncare, am ieşit neliniştit în ogradă.

Mă uitai prin toate ungheţele şopronului, în coteţe, după grămada de lemne, trecui în grădina şcolii şi cercetai peste tot. Dar nu aflai după ce căutam şi-mi păru deodată că nu sunt în întregime acasă. Îmi simţeam sufletul trist şi, de sub nucul bătrân din grădină, unde mă oprii, priveam în neştire, nemaigăsind o ţintă privirilor mele.

– Ştiu eu ce cauţi dumneata acum, bădiţă Vasilie! auzii la spatele meu glasul lui Ilarie. Dar ce cauţi nu vei mai afla!

– A murit?

– De patru ani!

M-am gândit eu, de când am intrat în curte şi n-am auzit-o lătrând de nicăieri. Dar tot mă amăgea nădejdea că, bătrână cum era, va zăcări printr-un adăpost dosit.

– Ba e dosită bine, acum odată, bădiţă Vasilie! De patru ani s-a mântuit de greutăţile şi neputinţele bătrâneţelor. În fundul grădinii, sub salcie, am îngropat pe Diana. Nici muşuroiul nu i se mai cunoaşte.

– Bun şi credincios câne, zic eu. Pagubă de ea!

Şi cu înduioşare îmi aduceam aminte cum m-a primit înainte cu zece ani, când am trecut prin meleagurile acestea. Era bătrână şi atunci şi năpădită de neputinţele anilor: vedea puţin, auzea greu, se împletecea mergând, iar blana ei ajunsese o batjocură: era roasă şi plină de petece mari de piele, ca şi când altcineva ar fi purtat-o, după ce a fost despoiată de pe fiinţa vie. M-a cunoscut totuşi, nu mai ştiu prin care dintre simţuri, dar cred că tot după auz şi s-a târât schelălăind încet spre mine.

– Pagubă nu mai poate fi, bădiţă Vasilie, că nu mai era de niciun folos! zise rubedenia mea. Nu se mai putea scula din culcuş, nu mat putea nici mânca, în vremea din urmă. Numai cu apă şi-a ţinut sufletul în oase câteva săptămâni. Bine c-a scăpat de povară, că drept ţi-oi spune, bădiţă, bătrâneţea prea mare e grea povară şi pentru om şi pentru dobitoc. De la o vreme, anii nu mai sunt decât osteneală şi durere, cum zice Scriptura.

– Îmi vine nu ştiu cum a pustiu, să n-o găsesc aici, zic eu, parcă n-aş fi de tot acasă!

– Dumneata! Dar ce să spunem noi, care am trăit mereu cu ea alăturea! Luni de zile simţeam pustiul, după ce o îngropasem, deşi de vreme îndelungată nu mat putea lătra. Ajunsese ca un lucru neînsufleţit, aruncat într-un ungher. Şi totuşi nu eram liniştiţi până când nu o vedeam în fiecare zi şi o îmbiam cu apă. E aceeaşi poveste ca şi a omului, bădiţă Vasilie!

Şezurăm amândoi pe ţelina cu iarbă rară, sub nucul cel bătrân. Mirosul tare de frunze îmi deştepta amintiri vechi şi sufletul mi se îngreuna de tristeţă.

Distibuie pe: