Bolovanul cel sur, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bolovanul cel sur, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 20-21 din 23 mai 1926, cu subtitlul Ce povesteşte piatra de aur.

Se reia în volumul Povestirile lui Mărunţelu în 1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Într-altă zi, dascălul începu să povestească despre bolovanul cel sur.

Nici nu aţipisem bine, când văzui lângă mine rostogolindu-se un bolovan sur. Se rostogoli o vreme, apoi se opri într-un colţ al peşterii în care dormeam. Nu înţelegeam cine e şi ce voieşte. Mă gândeam să-l întreb, când, adânc sub pământ, auzii ciocănituri surde, întâi puţine, apoi tot mai multe. Deodată se sparse sub mine, în adâncul pământului, un durduit ca de trăznet. Mă umplu de spaimă, credeam că se deschide pământul sub mine.

– Nu-i nicio primejdie. E adânc în pământ, auzii un glas din colţul unde se rostogolise bolovanul cel sur.

– Nu-i cutremur de pământ?

– Nu! Lucrează băieţii în adâncurile pământului. Bat din ciocane, sfredelesc stânca, o umplu apoi cu pulbere de puşcă ori cu dinamită şi o aprind. De aceea detună aşa.

– Dar n-au destulă piatră la faţa pământului? Nu-s aici stâncile gata să se prăbuşească? Pentru ce coboară în adâncuri? De-acolo o să scoată piatră cu mari greutăţi. Şi pot să-mi fac un gând cum va fi acolo! întuneric şi aer închis! Săracii oameni, unde trebuie să lucreze! Te cobori numai într-o pivniţă umedă şi abia ajungi sa ieşi la soare! Dar ei, în inima pământului? Pentru ce nu caută piatră aici, unde este atâta?

– Neamul de piatră pe care-l caută ei nu se găseşte aici. E o piatră de mare preţ, e neamul meu.

– Al dumitale? Dar nici nu străluceşti, cel puţin.

– Sunt destule lucruri de preţ care nu strălucesc. Şi iarăşi, îţi vorbesc, că nu-i tot aur ce luceşte. Şi eu aur sunt!

– Aur, dumneata? Glumeşti desigur! Nu cunosc eu aurul? N-am văzut galbeni de aur?

– Sunt piatră de aur, dascăle, şi tot aurul văzut de tine, din mine se culege! Cu mari greutăţi, vezi bine. Nu auzi în ce adâncimi mă caută oamenii? Dar să fiu în fundul pământului şi, dacă mă simt o dată, nu se mai lasă până nu mă găsesc. De multe mii de ani s-au îndrăgit de mine. Îşi taie ganguri în stâncă; îl duc la dreapta, la stânga, îl înalţă în sus, îl coboară în adâncimi. Cum urmăreşte ocnele de vânat urma iepurelui, aşa mă vânează oamenii după vinele ce le las în pietre.

Distibuie pe: