Bourelul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourelul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în 1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

De nicio vietate nu se miră Sandu ca de bourel, cum îi spuneau în satul lui la melc. Minunate erau toate gângăniile de prin iarbă, din grădina lor, de la puzderia furnicilor din muşuroaiele răscolite cu un băţ, până la cosaşii verzi, care zboară zbârnâind de la picioarele lui, fac un arc în cer şi iar se lasă în iarbă. Frumuşică era şi gâza lunguiaţă, cu aripi tari, tivite cu alb, cu două fire de corniţe subţiri ca aţa, [pe] care, dacă o luai în mână, făcea: „Seceriş-seceriş”. Oamenii spuneau că vesteşte apropierea secerişului. Îi plăcea cum o târăia gros pe nas, ca popa lor în altar, bondarul rotund şi greu, îmbrăcat în catifea neagră, cu nişte puncte galbene pe la urechi. Fluturii ca fluturii, nu pune mare preţ pe ei. Parcă se împiedică mereu în aer cu aripile mari şi moi, şi zboară fără nicio rânduială. Dar gâzele cele mărunte de prin iarbă, cu aripi vârtoase, poleite în atâtea culori, unele cari se luptă să treacă un fir de iarbă, îi iau mereu ochii lui Sandu.

Vorbă să fie! Îi plac lui şi gândacii verzi de pe floarea albă a bozilor, şi cei blonzi din april, şi cei mai cafenii şi mai mari din mai, cari umplu serile aerul, cu zborul lor ce se încurcă şi se descurcă mereu, şi chiar rădaşcă, gândacul cel mai mare, aproape cât o păsărică, cu coarne lungi, dinţate, în cari poate rupe un gătej uscat, dar care se rătăceşte rar prin sat, ci se ţine prin stejarii pădurilor.

Tot ce se mişcă şi-i viu îi place lui Sandu. Adică nu chiar toate vietăţile. Râmele ce se târâie pe pământul moale, după ploaie, nu-i plac, şi trece pe lângă ele ca şi când nu le-ar vedea, dar le vede şi-i scârbă; de şerpi i frică, dar nu prea are unde-i vedea, iar pe broaştele cele holbate nu le poate suferi, prea seamănă la cap cu femeile bătrâne.

El se uită, priveşte cu băgare de seamă tot ce vede viu şi, de la o vreme, nu se mai miră aşa de tare, ca atunci când le-a văzut întâia oară. Începe să le cunoască.

De bourel însă nu se mai poate mira destul, oricât de adeseori l-ar vedea. Pentru Sandu, bourelul e ciudăţenia lumii. Unde mai poate fi o asemenea vietate?

Primăvara, prin buruienile uscate din grădina lor, găseşte multe scoici de bourel, dar sunt goale. Le adună şi le dă frăţiorilor mai mici, să se joace cu ele. Soru-sa, Măriuţa, pe cele mici le înşiră într-o aţă, găurindu-le cu acul şi le pune, în loc de mărgele, la grumazi. Câte o scoică se sfarmă la împunsul cu acul, în care are arnici roşu, dar nu-i nicio pagubă; îi aduce el altele, sunt destule prin iarba uscată de lângă gardul grădinii.

Distibuie pe: