Bucuria lui Nicodim, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bucuria lui Nicodim, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 5 din aprilie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Visurile în 1825.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dumneata l-ai apucat pe Nicodim, domnişorule Vasilică, cunoşti ce slăbiciune mare avea el pentru un pahar de vin! Omul lui Dumnezeu în biserică, acasă, dar certăreţ şi arţăgos ca un scai în crâşmă, dacă bea un pahar cu vin peste măsură şi dacă întâlnea oameni cari să i se pună împotrivă.

Cât ce-a oblicit că au fugit jandarmii din sat, în noaptea minunată, când oamenii umblau forfota pe uliţi, Nicodim nu se arăta nicăiri. Nime nu i-a simţit lipsa, nici chiar nevastă-sa, nici în noaptea când puterea României ne-a alungat pe toţi streinii din sat, nici în ziua următoare. Dar, a doua zi, nevastă-sa începu să se neliniştească. Trecea de la o vecină la alta, de la un rotocol de oameni la altul şi întreba după bărbatul său.

Nime nu-l văzuse. Abia atunci ne dădurăm seama că Nicodim a întrat ca în pământ din noaptea în care fugiseră jandarmii.

Într-un glas i se răspundea:

– Va fi la crâşmă! De bucuria mare va fi beat tun.

Dar nevastă-sa, înainte de-a întreba pe oameni, intrase în toate crâşmele. Nu era aici şi crâşmarii nu-l văzuseră.

– Va fi pornit să-i iese în cale României! zise Ionu Diacului.

Nime nu râse. Toţi ştiau că Nicodim avea curaj să facă o astfel de faptă şi că, de multe ori, îi trecea prin cap vrun lucru minunat pe care, mort-copt, trebuia să-l îndeplinească.

Se linişti şi nevastă-sa şi nu-l mai căută.

Dar, a treia zi, oamenii de pe uliţa Câmpşorului văzură izbucnind pe portiţa de la cazarma jandarmilor pe tuşa Veta, care fusese bucătăreasă la jandarmi. Fugea pe uliţă la vale, strigând tulai! şi dând din mâni cu deznădejde, ca şi când ar fi voit să se apere de cineva.

– Săriţi, oameni buni, săriţi! striga răguşit şi uitându-se cu groază înapoi, când îi ieşeau în cale mai mulţi oameni.

– Ce-i, tuşă Veto? Ce-ai păţit? De ce fugi? o întrebau şi de ici, şi de colo.

– Am văzut pe dracu! Săriţi, oameni buni! Bătea la cruci şi fugea de-i sfârăiau călcâiele,

Într-un loc o opriră câţiva bărbaţi.

– Unde l-ai văzut?

– În gârliciul pivniţii!

– La jandarmi?

Ea dădu greu din cap.

– Nu mai vorbi, tuşă Veto, ţi s-a năzărit! Ea, căutând cu spaimă înapoi:

– Cum vă văd şi mă vedeţi!

– Şi ce făcea?

– Tot cerca să urce treptele şi iar cădea înapoi.

– Şi cum era?

– Rotund ca un butoi.

– Ei, comedia dracului!

Distibuie pe: