Bunica, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bunica, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cuget clar” (Noul „Sămănător”), nr. 32 din 17 februarie 1938. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în 1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dis-de-dimineaţă au plecat la sapă, la porumb, şi vărul meu Ilarie, şi feciorul său Ioniţă, şi noră-sa, Ana. Vasilică, nepotul, se sculă, încai, cu noaptea în cap, înjugă boii şi porni, cu carul încărcat, la moară. Voiau sa aibă măciniş pentru două luni. Se apropia cositul, secerişul, când vor trebui săturate tot mai multe guri. În câte-o zi erau şi câte zece lucrători străini. Lui Ilarie îi plăcea să-i vadă sătui, bine hrăniţi. Numai aşa li se dezlegau bine limbile şi începeau poveştile. Auzise el, Ilarie, şi de pe la alţii, cum îl laudă zilerii cari i-au călcat odată pragul, şi se simţea foarte măgulit de vorba bună ce-i mergea.

– Păi, vrednic este muncitorul de plata sa, obişnuia să zică, în vreme ce ochii i se luminau, şi o umbră de zimbet i se punea supt mustaţa sură.

Plata în bani ce era pe vremea aceia? O nimica toată, câţiva creiţari. Dar o vorbă bună şi o fiertură gustoasă, o pişcătură de râncezeală la cei mai săraci, când plecau seara acasă, după cina lungă şi veselă, asta da, era ceva, pentru care creştinul nu te uita.

La început, avuse puţin de furcă cu noră-sa, cu Ana; era cam scumpă la de dulce! Bătrânul se uita c-un ochi

În oale, şi abia putea desluşi câte-o steluţă de grăsime. Dar s-a dat în grabă la brazdă, intrând în tradiţia neamului în casa căruia locuia ca stăpână tânără.

– Să nu te uiţi la o bucăţică mai mult, draga tatei: că nu dintr-asta vine sărăcia, nici avuţia! Şi nu-i om mai urât pe lume decât cel ce se trezeşte a fi cruţător, tocmai când are oaspeţi.

Adevărat că Ilarie socotea, ca oaspeţi, ba chiar ca pe unii cari fac parte din familie, pe toţi zilerii cari i se perindau vara prin casă.

Moştenise însuşirea aceasta de la matca cea bătrână, de la bunica Iova…

Îmi treceau prin minte toate acestea cum rămăsesem singur în casă. Toţi umblaseră tiptil să nu mă trezească. Dar somnul meu fugise de mult, înainte de-a se scula nepotul Vasilică să plece la moară.

Stăteam încă în pat, nu răsărise nici soarele. Ce să fac aşa de dimineaţă? Dormisem într-o cameră mică, singur. Toată noaptea geamurile erau deschise. Când începea să se înalţe soarele, trebuia sa mă scol să le închid, să nu dea năvală muscăria de-afară.

Poate aerul tare, mereu proaspăt, era de vină că mă trezeam cu noaptea în cap? Ori de bătrâni nu se leagă prea mult somnul, fiindu-i milă de ei? În curând, doar, vor dormi întins, pe veşnicie… Cum doarme bunica Iova.

Distibuie pe: