Bunica Safta, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bunica Safta, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în 1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Se împrăştiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, fără nicio urmă, fumul ce se înălţase dis-de-dimineaţă peste sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz, înainte de a pleca la lucru pe câmp. Se mistui şi mirosul fierturilor înăcrite cu oţet, ce pătrunsese din tinzi, din întruchipările de scânduri înnegrite, unde erau improvizate bucătăriile de vară prin curţi şi pe uliţe.

Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă nu răsărise.

Oamenii îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: îşi dădură în stavă caii, scoaseră, sub biciul lung al ciurdarilor, vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliţă, când răsună cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuia mai întâi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cât se trezeau câinii din somn şi lătrau, ca la alte alea.

Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă oamenii o mâncare caldă, căci, la hotar, la lucru, nu putea flecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi, care putea, nu lăsa dimineaţa să plece oamenii nemâncaţi. Era lege: dimineaţa, la prânz, mămăligă caldă cu o ciorbă, cu o zeamă.

Acum începură să iese pe portiţe, în uliţă, bărbaţi, femei, fete, copilandri, veseli toţi şi lărmuitori, cu uneltele în spate, unii purtând şi traiste pline sau dăsagi.

Se grămădiseră multe munci, care ţinură până în a doua jumătate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul fâneţelor, seceratul orzului şi al alacului.

Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea şi la porumbişti şi la fânaţe şi la holde, vărsa mereu lume peste lume, grăbită nevoie mare.

Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul răsunau râsete limpezi de femei şi fete, şi uneori luau cuvântul şi sugacii aduşi în braţe, orăcăind repede ca broaştele.

A patra casă din capul uliţii era clădită în fundul unei ogrăzi largi. Era o clădire mare şi grea din piatră şi cărămidă, care părea intrată puţin în pământ, cu acoperişul din ţiglă, înnegrit de vechime şi bătucit cu negi mari de muşchi suri. Către uliţă avea trei ferestre, către curte două, cu ramele nevopsite, de brad, bătute de ploi şi căldură, cu geamuri mici şi somnoroase, ca şi când s-ar fi ostenit să privească de atât amar de ani aceeaşi uliţă şi aceeaşi ogradă.

Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi înfocat de atâta slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai un pas. În tindă era cuptorul de pâne, cu o vatră mare, unde se făcea mâncarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale şi subţiat mai sus, luminat tot de un lustru negru.

Distibuie pe: