Bunicul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Bunicul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Universul literar”, nr. 3 din 5 martie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în 1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Înserase mai devreme în după amiaza aceea, de la sfârşitul lui noiembrie. Dar văzduhul se îmbrăcase în cenuşiu închis şi rece, nu pentru înnoptare, ci pentru zăpada ce se pregătea să se cearnă.

De câteva zile, îi simţeam apropierea. De când am îmbătrânit, de câte ori se pune pe ninsoare, simt în picioare, de la genunchi în jos, o răceală continuă, pe care nu o pot scoate cu nimic. Cât ce începe a ninge, răceala trece ca luată cu mâna. Nu supără, de altfel, nu-i împreunată cu dureri. O simt, de ani.

Nu m-am plâns nici doctorilor, la oraş, nici aici, acasă, lui Ilarie. O credeam o slăbiciune a bătrâneţelor, şi nimic nu mă îndemna să o descopăr. Mă gândeam, potolit şi melancolic, că prin ea mi se vesteşte apropierea de pustiul îngheţat de pe tărâmul celălalt. Bătrânii sunt superstiţioşi ca şi copiii.

Întâii fulgi mari, lânoşi, începură să plutească domol în văzduh, nehotărâţi unde să cadă în lumea cea străină. Priveam prin ferestruţa dinspre ogradă, lăsându-mă pătruns de o uşoară melancolie, ca de-o mângâiere.

Nu ştiu cât voi fi privit marii fluturi albi ce se îndesau mereu, în roiuri, când auzii glasul lui Ilarie, la spate:

– Bine c-a început odată; nu-mi mai simţeam genunchii de trei zile. Da’ mult i-a trebuit până să scape din zătoanele ceriului.

Am înţeles îndată despre ce e vorba şi, mirat, mi-am întors faţa spre Ilarie.

– Cum? Şi tu simţi zăpada în oase?

– Numai în genunchi şi în fluiere. -Nu glumeşti?

– Întreb, pentru că aşa simt eu apropierea zăpezii.

– Mirare nu poate fi. Tot un os suntem, orice straie am purta. Rudeniile se aseamănă în multe celea, bădiţă Vasile, şi în bune, şi în rele. Viaţa deosebită schimbă puţin asemănările. Eu cred că, prin bunicul Damian, amândoi am moştenit, de la acelaşi strămoş Pavel, răceala asta în os, la apropierea zăpezii. Dar nu ştiam că şi dumneata pătimeşti.

– Nu e o patimă. E mai mult un calendar al bătrâneţii.

– Ba la mine nu-i chiar o jucărie. Genunchii îmi amorţesc, de nu-i mai simt. Şi mi-a fost calendar toată viaţa, nu numai acum.

– Da’ cum spui tu că-i o moştenire de la strămoş? Trebuie să fie un fel de reumatism?

– Matrice? Se poate! Cu toate că, îndată ce se pune zăpada, îmi dă pace, până vine alta. Iar gerul ne deşteaptă amurţeala asta. Cum să fie moştenire? Dar bine, bădiţă Vasilie, dumneata n-ai auzit niciodată povestindu-se păţania strămoşului Pavel?

– N-am auzit!

– Hm! E adevărat că, până a trăit moşul Damian, dumneata ai făcut puţini purici pe-acasă. El o povestea uneori. Îi venea în minte mai cu seamă când se văita de picioare.

Distibuie pe: