Calea iertării, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Calea iertării, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 12 din 1 decembrie 1927. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în Primăvara în 1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Pân-a trăit, mi-a mâncat sănătatea; de când a murit, groază-mi e că o să mănânce toată averea copilaşilor! Să-i mai citeşti o slujbă, părinte, dezlegarea cea mare, doar de s-a îndura preasfântul să-i dea hodină! Dezlegarea cea mare, sau care slujbă ştii Sfinţia ta că-i mai bună. O să plătesc, n-avea grije! Înainte-ţi plătesc. „Unde a mers mia, meargă şi suta”.

Femeia care vorbea era înaltă, uscăţivă, cu obrazii supţi, dar plini încă de energie. Ea băgă mâna în sân, scoase o năframă neagră, o desfăcu, luă din ea un petec de hârtie şi începu să-l despăture cu grije.

Preotul făcu un gest de oprire.

– Lasă banii! Dacă slujbele de până acum n-au ajutat la nimic, e zadarnic să mai cheltuieşti. Cum ai spus dumneata: dai pe gârlă averea copilaşilor.

Femeia se opri, îl privi neliniştită.

– Văd că te-ai supărat, părinte! începu ea, pe-un glas plângător acum. Dar nu trebuie să te superi. Sunt o femeie nenorocită. De multe ori nu mai ştiu ce vorbesc. Slujbele vor fi bune, sfintele, dar se vede că nelegiuitei îi trebuiesc multe să se liniştească. Şi azi noapte mi s-a arătat în vis.

Plânsă şi supărată, se pune într-un colţ lângă uşă, şi se uită la mine, până mă deştept. Apoi se face nevăzută.

– Dar nu m-am supărat, femeie! Îţi spun numai adevărul. Liniştea celei moarte se pare că nu rugăciunile mele i-o vor aduce.

– Nu?

– Aşa mi se pare. Cred că numai dumneata îi poţi da liniştea.

– Eu?

– Da! Poate să mă înşel, dar aşa cred. Femeia îl privi înfricată.

– I-am pus pomenile, i-am dat parastasul la patruzeci de zile! I-am plătit sărindarul! Ce mai aşteaptă de la mine, nelegiuita?

– Ceea ce nu i-ai dat până acum, zise preotul, cu tristeţă. Dumneata vorbeşti de ea, şi acum, cu aceeaşi ură cu care te purtai până trăia. Dumneata n-ai iertat-o nici acum!

Femeia se întunecă, şi liniile feţei i se înăspriră.

– Să o iert? Dar Dumnezeu crezi că a iertat-o? Crezi Sfinţia ta că a putut-o ierta?

– Noi nu cunoaştem hotărârile lui Dumnezeu, femeie, şi dumneata, când vorbeşti aşa, huleşti pe cel Sfânt! De unde poţi şti că n-a iertat-o?

– Dă pă câte a făcut în vieaţă? Ori Sfinţia ta ai uitat că a fost o căţea?

– Vorbeşti ca un păgân şi-mi pare rău că te-am ascultat şi am cetit atâtea slujbe. Pentru un suflet ca al dumitale, rugăciunea e mazăre pe perete. Dumneata eşti de vină, dacă nu are hodină, nu ea. Sufletul dumitale, plin de răutate şi de ură, ţi-o aduce în vis în toată noaptea. Nu iasă ea din mormânt, ci din simţirea nepotolită a dumitale. Poţi pleca! Până nu vei ierta-o, nu-ţi va da pace. O vei vedea mereu.

Distibuie pe: