Cântece, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Cântece, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 5-12 din mai-decembrie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în 1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În seara aceea de iulie, Ilarie fu mai vesel ca de obicei. Isprăvise de secerat, şi era mulţumit de câte cruci de snopi i-au ieşit, după clădire, la numărătoare: patru sute rară cinci. Lipsa era aşa de mică, încât, a doua oară când pomeni de acest belşug, spuse patru sute în cap. De calitatea grăuntelui n-a mai avut nicio grije, îndată ce a început seceratul. Îmi aduse un mănunchi de spice, luate la întâmplare din diferite părţi ale holdei, mi le arătă, sfarmă apoi două în palmă şi-mi arătă, zâmbind, boabele de-un aur întunecat:

– Jar, bădiţă Vasilie! Îmi spuse cu mândrie, punând restul spicelor sătule la grindă.

Holda era însă, în unele părţi, rară, şi Ilarie se temu de numărul crucilor.

Acum era hodinit şi mulţumit. Ca şi când şi-ar fi aflat, deodată, după multă alegere, un scaun larg şi zdravăn, pe care putea şedea cu temei.

Îmbată în toată legea, la cină, cu rachiu pe cei din urmă zece ţigani secerători, cari aduseră şi cununa. Femeia cea tânără, care se-nvârti toată seara, ca un prisnel, pe lângă masă, Ana, nora lui Ilarie, se şi supărase:

– Nu le mai da rachiu, tăicuţă, că ăştia nu mai pleacă până dimineaţă!

Cu gălăgie, codindu-se mereu şi certându-se, cei zece faraoni tot se sculară, în sfârşit, de la masa aşezată în curte, îşi făcură cruce, ca toţi creştinii. Porniră, într-o zarvă mare, aproape încăierări, pe poarta cea mare, neînchisă încă.

După ce cinarăm şi noi, rudenia mea nu se gândi la culcare. Era cu faţa aprinsă şi ochii lui străluceau. Pesemne, tot îmbiind pe ţigani, a mai supt şi el câte-un păhărel, deşi nu-i plăcea rachiul.

– Bădiţă Vasilie, parcă aş avea gust de-un pahar de vin! Dacă nu-i cu supărare, voi coborî în pivniţă şi voi aduce o cănuţă. Să stăm amândoi, şi cu cei tineri, dacă vor voi, la un pahar de vorbă. O seară ca asta parcă-i păcat să te culci aşa de vreme.

Nora strânse din buze în semn de neplăcere – nu era de mult în casa lui Ilarie şi nu se dăduse încă la brazdă, cum se cade. Dar feciorul, Ioniţă, nepotul, luger din aceeaşi trupină, coborî repede în pivniţă, în locul lui Ilarie.

Pentru prilejuri de-acestea aveam în curte, subt un măr, încă din vremea copilăriei mele, o masă cu laviţe împrejur. Cea de acum părea tot cea de demult, deşi vor fi putrezit multe rânduri, în ploi şi vânt, în îngheţurile iernii, până la cea de acum.

Ioniţă aduse grabnic şi trei păhărele şi le umplu.

Ilarie mulţumi lui Dumnezeu pentru roadă, vărsă câţiva picuri pe pământul ars de secetă, pomenind pe Moş Damian şi pe Bunica Iova, apoi dădu păhărelul peste cap.

Distibuie pe: