Capcana, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Capcana, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 579 din 10 ianuarie 1932.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Niciodată nu i-a părut doamnei Aurora Neagu aşa de strâmtă şi-năbuşitoare locuinţa, ca în sara aceea. Nu-i vorbă, o cameră de patru pe cinci, o bucătărie jumătate şi o sală în care putea să-ncapă un cuier pentru două paltoane, nu era mare lucru. Dar dumneaei, cum nu avea copii, făcuse o împărţire potrivită, ţinea bună rânduială şi astfel locuinţa părea mai încăpătoare decât alta la fel, dar în care lucrurile sunt aruncate alandala ori le răvăşesc mereu copiii neastâmpăraţi.

În sara aceea, însă, deşi anul se-aplecase binişor în toamnă, dumneaei deschisese, de peste un ceas, toate ferestrele şi la odaie, şi la bucătărie, şi uşa de la sală şi totuşi abia mai respira. Se învineţise la faţă şi pieptul, prea mare, părea ca-i mai crescuse. Se ivea când într-o fereastră, când într-alta, aplecându-şi bustul în afară şi făcându-şi mereu vânt, cu un şervet tivit cu arnici vânăt.

Nu se mai mărginea la oftatul ce-o apucase, greu şi-năbuşitor, încă pân-a nu deschide ferestrele şi care o făcuse să treacă neastâmpărată, din cameră în bucătărie, de-acolo în sală şi iar roată. Acuma drăcuia în gura mare. Şi, din clipă în clipă, se-nfuria tot mai tare, pentru că nu era pui de om în casă, în jur, căruia să-i mărturisească nenorocirea. Căscioara în care locuia era într-un cartier nou, răzleţită de altele, ca şi celelalte, de altfel. Domnul Neagu le scornise o asemănare locuinţelor acestora noi, zidite din cărămidă în dungă, care împestriţau câmpul de la marginea oraşului, pe străzi care încă nu se conturaseră şi nu aveau nici nume, ci numai numere, „după pilda New York-ului”, cum se lăudaseră cei de la Primărie. Domnul Neagu le asemănase cu „nişte oi răzuite de lup”, dar dumnealui venise proaspăt de la ţară şi nu cunoştea decât viaţa ciobanilor.

Aşa, doamna Aurora, singură cuc, în tăcerea apăsătoare din jur, nu avea cui să se jeluiască, nici pe cine să-şi verse năcazul. Câteodată, când se întorcea din fereastră, bătea cu putere din picior. Ah, de-ar fi avut acum o mâţă! Dar nicio mâţă nu-i ieşea în cale, deoarece doamna Aurora nu iubea neamul leneş şi miorlăitor. Dumneaei era o femeie realistă, nu o visătoare. De-aceea l-a şi adus pe Neagu de la sat la oraş. „Ce dracu, să putrezim aici, când la oraş toată lumea huzureşte de bine şi orice tont se face milioner?!” Doamna Aurora se lăsă pe un scaun, gâfâind, cu sufletul la gură. Când respira, părea că suflă cu foiul în foc, să-l aprindă. Şi abia îndruga vorbele:

– Nu mai pot! Doamne sfinte, nu mai pot! Ticălosul! Ticălosul!

Şi nu simţea că toamna târzie îşi îndesa în odaie şi-n bucătărie burniţa rece.

Distibuie pe: