Căprarul Grigoraş, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Căprarul Grigoraş, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Lamura”, nr. 1-2 din octombrie-noiembrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în 1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

După ce-a intrat reghimentu’ în Dumbrăveni, s-au început la noi Pastile, domnişorule Vasilică, şi au ţinut patrusprezece zile în şir! Senin în văzduh, lumină în suflete, ospeţe pretutindeni şi muzici militare şi cântece nouă, iar pe deasupra tuturor chemarea şi poruncile argintii ale goarnelor şi de ici, şi de colo. Era o larmă de glasuri şi de lucruri româneşti, de ţi se topea inima de drag. Şi cu dragoste o sorbeau şi se scăldau în ea, ca într-o apă tare şi răsunătoare, şi pădurile de pe culmi. Şi toate lucrurile se simţeau, parcă, mai acasă: biserica din deal, uliţele, casele, pietrele din drum, până şi laviţele de pe la portiţe.

Vezi că, cu toată larma veselă, era o pace în care om şi piatră îşi putea da drum slobod gândurilor. Soldaţi veneau, soldaţi treceau, grăbiţi cu toţii, furnicând în toate părţile. Cei cari au sosit întâia oară în sat au plecat mai departe, alţii le-au luat locul, apoi iar alţii. Nu apucai bine să bei un pahar de vin cu ei şi să sfârşeşti o vorbă începută şi plecau. De împrietenit, ne împrieteneam cu ei de când îi zăream, dar câte nu am fi avut de povestit, noi de pe aici, ei de pe dincolo. Da-i ducea şi-i învârtejea o putere mai mare decât ei. Şi oricât de veseli ne-ar fi părut, fruntea lor era mereu încruntată şi ochii lor pândeau. Departe, înspre miazănoapte, începuse să bată tunul duşman.

Cel care a dormit mai multe nopţi în cocioaba mea, dintre toţi cari au fost rânduiţi să-şi aibă acolo adăpostul, a fost un soldat mărunt şi neastâmpărat, bărnaci la faţă şi cu ochii iuţi, căprarul Grigoraş. Era un băiat deştept, de scapără scântei, ştia şi carte şi-mi spunea minuni despre puterea armată a României, despre numărul, câtă frunză şi câtă iarbă, al ostaşilor ei. Ştia toate reghimentele, numele ghinărarilor, bătaia tunurilor, numărul mitralilelor, al căţelelor, cum zicea el.

– Vezi că s-a sculat ţara întreagă, Moş Andrei! îmi zicea el. Şi grosul a trecut Carpaţii, iar o parte a trecut Dunărea. E ca pe vremea lui Ştefan cel Mare: numai bătrânii şi schilozii au rămas la vatră. E cumpănă grea, Moş Andrei, în toată lumea! Dar ungurilor, de-acum, le mâncăm mămăliga.

Şi el îmi vorbea de războiul care de-abia acum începe şi eu nu-l mai puteam înţelege. Pentru mine războiul era trecut.

Văzuse din câteva aruncături de ochi şi înţelese repede tot ce era pe la noi. Îi plăcea şi ţara, şi oamenii, şi satele, şi vitele.

– Aveţi rânduieli bune, moşule, şi nu le vom lăsa ungurilor nici morţi!

În glasul lui, când povestea, se cobora uneori o jale care-mi înţepa inima ca un viespe. El nici nu băga de seamă cum i se schimba glasul, când pomenea de Rusanda lui şi de copilaşul de un an, pe cari îi lăsase dincolo, într-un sat de pe Olt.

Adeseori nu-mi răspundea la întrebări, îi rămânea un ochiu ţintă în depărtări, fără să se uite la ceva anumit.

Distibuie pe: