Niţă şi Ghiţă din schiţa C.F.R., de I.L. Caragiale, sunt personaje din categoria – abundent reprezentată în momente şi schiţe a amicilor caragialieni, în majoritate, funcţionari publici („G.: – E cam târziu; mâine am canţilerie de dimineaţă…”), care îşi fac veacul prin berării şi cafenele unde pun ţara la cale cu aplomb oral neostoit.

Apariţia în local a unui muşteriu cu chef de vorbă şi predispus la confesiuni le mobilizează instantaneu atenţia şi le activează spiritul băşcălios. Întrevăzând în „magazionerul” vorbăreţ, cu nevastă tânără şi apetisantă, un cocu numai bun de luat în bâză.

I.L. Caragiale

Niţă şi Ghiţă dezvoltă o întreagă strategie interogativă menită a-l determina pe „noul sosit” să ofere cât mai multe amănunte despre voiajul nocturn al Miţii cu „şeful” în „cuşeu” separat pe o rută feroviară lungă şi despre presupusul lor concubinaj înflorit la umbra naivităţii în floarea soţului încornorat.

Pe canavaua povestirii „magazionerului”, cei doi dezvoltă, cu voluptăţi aproape voyeriste, un scenariu imaginar paralel, aptsă le satisfacă apetitul pentru istorii adulterine, dar şi să le alimenteze aplombul batjocoritor generat de cecitatea credulă a amicului, aplomb ce se amplifică progresiv până la ferocitatea jubilaţiei duioase dinaintea finalului. „G.: – Nene! (cu multă căldură] Nene! Lasă-mă să te pup! [se pupă cu magazionerul)”.

Când află că Miţa şi „şeful” sunt fraţi buni. Niţă şi Ghiţă rămân consternaţi şi trăiesc frustrarea copilului căruia i se ia din mână o jucărie miraculoasă. Odată risipită vraja, refuză ostentativ invitaţia amicului la un şvarţ: într-adevăr, de acum, acesta „nu mai are nici un haz”! Spre deosebire de imaginarul suculent şi conotativ, realitatea pedestră şi limitativă decepţionează, ba chiar deprimă: ieşirea din ficţiune este, ca şi în cazul trezirii din fascinanta locura (nebunie) a lui don Quijote, dramatică, echivalând cu moartea. Din momentul aflării adevărului – recte, al plasării poveştii în denotativ – amicul este un om mort.

Literar vorbind, Niţă şi Ghiţă alcătuiesc un singur personaj: nu există note identitare specifice, replicile lor sunt interşanjabile, reacţiile absolut similare. Faptul că omogena lor partitură este repartizată pe două voci ţine exclusiv de raţiuni tehnice: nevoia de teatralizare suplimentară a dialogului şi evitarea situaţiei ca Niţă şi Ghiţă să vorbească singur când, în două rânduri, Amicul iese temporar din scenă.

Distibuie pe: