Prima nuvelă istorică din literatura română, Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, Introducţie, conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unei perioade agitate din istoria Moldovei, a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Costache Negruzzi creează, în literatura română, primul personaj colectiv realizat pentru prima oară după regula de mişcare şi de gândire unitară, surprinzând psihologia masei ţărăneşti în existenţa sa dramatică.

Cu peste o sută de ani înainte, Dimitrie Cantemir construise un prim personaj colectiv în Istoria ieroglifică, în viziunea căruia poporul era metaforizat prin „muşte”. Cantemir relatează răscoala ţărănească din vremea lui Mihail Racoviţă, cauzată de crunta exploatare la care erau supuşi ţăranii, cărora autorul le ia apărarea, pentru că ei sunt gata „pentru slobozenie şi moşie cu cinste a muri, decât prin mulţi vecii cu necinste a trăi”.

Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (comentariu literar, rezumat literar)

Suferinţele îndurate de masele ţărăneşti, lipsurile pe care le suportau din pricina lăcomiei boierilor în timpul domniei lui Mihail Racoviţă se aseamănă cu chinurile şi durerile provocate de aceeaşi aviditate dovedită şi în vremea lui Alexandru Lăpuşneanul. Cantemir făcea, în opera citată, o afirmaţie care şi-a dovedit veridicitatea de-a lungul zbuciumatei istorii româneşti: acolo unde legea nu este respectată şi atâta timp cât numai bunul plac domneşte în Moldova, răscoalele sunt o reacţie firească a poporului.

În nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi relatează o astfel de revoltă provocată de nedreptăţile, lăcomia şi răutatea boierilor, reacţie de care profită cu inteligenţă şi neruşinare domnitorul, pentru a scăpa de unul dintre cei mai vicleni boieri, vornicul Moţoc.

Costache Negruzzi

După ce fuseseră omorâţi cei 47 de boieri veniţi la ospăţul lui vodă, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasă larmă pe la curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul” venise la porţile curţii domneşti, ca să afle ce se întâmplă. Lăpuşneanul, înştiinţat de venirea norodului, trimise pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”.

Moţoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acum când încep spontan să-şi strige nemulţumirile: „- Să micşureze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Motoc!”.

Şi brusc, toţi ca unul, încep să scandeze: „Capul lui Moţoc vrem!”. Numele ticălosului boier „fu ca o schinteie electrică”, iar „toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Moţoc vrem»”. Moţoc, înspăimântat peste măsură, începe să se lamenteze şi să se roage Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică, „să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monastirea Neamţului!”.

Imediat însă, în contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă pe vodă să pună „tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”. Vodă îi răspunde tăios, cu sânge rece: „Proşti, dar mulţi, […] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” şi, profitând de această situaţie, Lăpuşneanul îl dă pe Moţoc mulţimii dezlănţuite, care se repede asupra lui ca o „idră cu multe capete […] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”. Lăpuşneanul pedepseşte astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sângele lui, aşa cum îi promisese.

Personajul colectiv este surprins magistral, nu se poate identifica niciun chip, toate feţele au aceeaşi expresie nehotărâtă, nedumerită, părând ale unui singur om: „Prostimea rămase cu gura căscată”. Este evidenţiată psihologia de grup, conturată prin mişcarea trupurilor care se adună încet, din nevoia unităţii de acţiune, constituindu-se treptat într-o singură fiinţă: „Începu a se strânge cete-cete”.

Reacţia „mulţimii burzuluite” este în crescendo, de la mimică, la gesturi, apoi la revendicări auditive: „Toate glasurile se făcură un glas”, „Să micşureze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Motoc!”. Oamenii sunt dezorientaţi de întrebarea domnitorului, pentru că nu se aşteptau să fie luaţi în seamă. De aceea, spiritul gregar (de turmă) învinge şi ei îşi formulează doleanţele, impulsionaţi de primul glas auzit. Şi brusc, toţi ca unul, începură să strige „Capul lui Moţoc vrem!”.

Numele boierului asupritor provoacă o puternică emoţie colectivă, care „fu ca o schinteie electrică” ce aprinse toate piepturile. După ce Lăpuşneanul îl dă pe Moţoc mulţimii, care se aruncă asupra lui ca o „idră cu multe capete […] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”, oamenii s-au descărcat de chinurile şi necazurile îndurate şi, satisfăcuţi de crunta răzbunare, strigă într-un glas „Să trăiască măria-sa vodă!”, naratorul explicând efectul asupra gloatei: „Şi, mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii”.

Dinamismul şi dramatismul scenei linşării lui Moţoc, în care mulţimea se dezlănţuie într-o atitudine colectivă se realizează printr-o aglomerare de verbe revendicative la conjunctivul cu nuanţă imperativă: „să micşureze dăjdiile!”, „să nu ne zapciască!”, „să nu ne mai împilească!”, „să nu ne mai jăfuiască!”, ajungând la sentinţă împotriva vinovatului: „Moţoc să moară! Capul lui Moţoc vrem!”. Naratorul are măiestria artistică de a surprinde psihologia mulţimii constituite ca un singur personaj, prin substantive şi expresii sugestive, ca: „gloata”, „norodul”, „tot oraşul”, „câteva sute de mojici”, „prostimea”, „proşti”, „mulţime”, „idra cu multe capete”.

O altă creionare a personajului colectiv o face Filimon în capitolul sugestiv intitulat „Cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba în proţap”, din romanul Ciocoii vechi şi noi, un adevărat succes al psihologiei maselor înregistrând Liviu Rebreanu în romanul Răscoala.

Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta „ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă”.

Distibuie pe: