Al doilea roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933, la numai trei ani după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi constituie, pentru literatura română, un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidând astfel romanul românesc modern.

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”.

Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta. Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…[…] Din mine însumi, eu nu pot ieşi… Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi…”.

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

În romanul Patul lui Procust, perspectiva narativă este reprezentată de naraţiunea la persoana I şi de prezenţa mărcilor naratorului, care definesc subiectivismul romanului. George Demetru Ladima este personajul absent din roman, portretul său fiind conturat prin cele mai variate mijloace artistice, cum ar fi confesiunea sentimentelor şi concepţiilor proprii reieşite din scrisorile adresate Emiliei, prin impresiile puternice pe care le produc aceste destăinuiri asupra lui Fred Vasilescu, prin comentariile complementare ale Emiliei Răchitaru, prin notele de subsol ale autorului, prin articolele reproduse în aceste note, prin opiniile altor personaje, cum este procurorul care anchetase sinuciderea ori mărturiile prietenilor lui de cafea.

Procedeele moderne de caracterizare indirectă includ: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, care scot în evidenţă zbuciumul şi chinurile lăuntrice ale personajului. Personaj modern, Ladima este poet talentat şi gazetar intransigent, care cumulează toate celelalte trăsături generale ale personajului camilpetrescian: intelectual lucid, analitic, inadaptat social, hipersensibil, însetat de adevăr şi demnitate. El trăieşte în lumea ideilor pure, având iluzia unei iubiri ideale şi aspirând către demnitate umană absolută în profesia de ziarist, ca esenţe existenţiale.

Camil Petrescu

Portretul fizic se conturează din puncte de vedere diferite şi subiective, având – aşadar – la bază principiul estetic al relativismului. Fred Vasilescu vede la început „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plotonier, cu manşete scrobite ca două burlane”, apoi, după ce devin cunoştinţe apropiate, tânărul îşi aminteşte de Ladima ca de un bărbat în jur de 40 de ani, „înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele mari, adâncite… cu o mustaţă de sergent major şi cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă şi cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu butoni roz de cămaşă, pe când ceilalţi butoni erau mici beţigaşe, desigur de aur – cine ştie ce amintire, […] care era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari…”.

Fred este conştient că el apărea în ochii celorlalţi „prea puţin prezentabil… se îmbrăca prost […] era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit […] Prea avea aerul unui profesor, înăcrit de geografie, de provincie”. Fred consemnează în caiete o lungă discuţie pe care o avusese cu Ladima despre moda bărbătească, încercând să-l convingă să-şi comande un costum la croitor, dar poetului i se pare o problemă minoră, „o vanitate puerilă”, deşi tânărului se părea infantilă „vanitatea asta a mustăţii lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte”.

Totuşi, când i-l prezintă pe Ladima lui Tănase Vasilescu. Fred este încântat că acesta emană încredere, cu apariţia lui de „om în toată firea, cu reală prestanţă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie… Mustaţa blondă, întoarsă în sus, bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata”. Emilia şi-l aminteşte ca pe un tip „blond şi foarte înalt […] puţin cam haloimăs, dar era simpatic”.

Ca personaj modern, Ladima este un intelectual sensibil, un poet recunoscut de unii ca genial (procurorul care anchetează sinuciderea îl socotea „unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace”), ignorat de alţii (Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu-Lumânăraru îl credeau „un om de paie”) sau negat cu fermitate de alţii (Cibănoiu considera că „n-avea talent… Scria şi el aşa…”). Ca ziarist, George Demetru Ladima este intransigent şi inflexibil, cinstit şi însetat de adevăr, nu se manifestă nici pe departe ca „un om de paie”, neputând fi manevrat de patronii săi în a servi interesele lor meschine, devenind chiar periculos pentru aceştia.

Numit director la „Veacul”, gazetă finanţată de Tănase Vasilescu şi controlată ideologic de Nae Gheorghidiu, Ladima reuşeşte ca, în scurt timp şi cu personal puţin, plătit mizerabil, să aibă un succes rapid, iar ziarul să devină un organ de presă temut, prin campaniile aproape sălbatice, dezlănţuite împotriva politicienilor corupţi, a afacerilor necinstite, constituindu-se într-un scut de apărare a statului român împotriva jafurilor: „O tribună pentru promovat tot ce e dorinţă de reînnoire în moravurile noastre politice…”.

Din păcate, talentul, onestitatea şi demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenişul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu şi Lumânăraru. El descoperă, întâmplător, neregulile dintr-o afacere a industriei miniere şi C.F.R-ului, care păgubeau statul român cu un miliard de lei anual, fără să bănuiască implicarea totală a patronilor săi în această fraudă. Ceea ce a dus la ruperea definitivă a acestei colaborări, a fost apariţia unui articol de o violenţă deosebită, prin care Ladima acuza puterea politică de matrapazlâcuri în domeniul financiar-bancar.

Ladima pune în articolele sale pasiunea şi convingerea intelectualului care gândeşte profund şi care are ceva de transmis cititorilor, mărturisindu-i lui Fred (atunci când patronii încearcă să-i tempereze indignarea manifestată în legătură cu afacerile veroase demascate) crezul său gazetăresc: „Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel”.

Ladima îşi dă definitiv demisia de la gazetă, pentru că nu poate scrie ceea ce i se comandă, ci numai ceea ce gândeşte el (autenticitatea), mai ales că este şi prost plătit. Fred îşi aminteşte că îl rugase pe Ladima să renunţe la demisie, dar acesta refuzase categoric: „Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă”.

Afirmaţia personajului reproduce aproape cu aceleaşi cuvinte concepţia estetică a lui Camil Petrescu privind creaţia literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc ei… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti… […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi…”.

Ca toate personajele camilpetresciene, Ladima este un inadaptat superior, incapabil să accepte compromisurile (intransigent), un om cinstit, care, neputând să demaşte această „adunătură de jecmănitori ai statului”, între care se aflau şi patronii săi, preferă să-şi dea demisia cu demnitate, chiar dacă ajungea, ca urmare a acestei decizii, muritor de foame.

Hipersensibil, Ladima este însetat de a trăi în profunzime pasiunea iubirii şi se autoiluzionează în dragostea lui pentru Emilia, pe care o vede ca pe femeia ideală, pură, candidă, copilăroasă, refuzând structural evidenţele.

Vestea căsătoriei Emiliei cu Arghiropol îl aruncă pe Ladima într-o disperare fără margini, dar când logodna se anulează, el îi trimite o scrisoare tulburătoare în care descrie chinurile îngrozitoare care-l mistuiau şi „o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a nervilor mei”, rugând-o să-l reprimească. De atunci se întâlneau din nou în fiecare seară, ieşeau împreună, dar nu a fost niciodată a lui pentru că Ladima „altminteri era idealist. […] îi plăcea, aşa, să stea aci”, spune Emilia „tot senină, mare şi goală”.

Dintr-o altă scrisoare, adresată „Emy scumpă”, reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi Penciulescu, invitându-i pe toţi într-o seară la masă, dar Emilia pleacă devreme pentru că se plictisise îngrozitor, deşi unul era mare savant, altul teozof şi celălalt un om de mare cultură.

Uimirea lui Fred, la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, este din ce în ce mai mare, deoarece el nu poate să înţeleagă cum „un om atât de serios, un profesor ca înfăţişare, […] de reală distincţie, […] pedant de binecrescut şi atât de lipsit de orice familiaritate” poate să iubească o femeie vulgară ca Emilia, pe care orice bărbat putea să o aibă contra unei sume de bani. Tânărul se întreabă, uluit, cum un intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit „nicio clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite…”.

Puternic impresionat de dragostea distonantă a ziaristului pentru cocota vulgară, Fred Vasilescu încearcă să găsească explicaţii logice acestei pasiuni degradante şi presupune că Ladima „se amăgea cu oarecare luciditate”, părându-i-se incredibilă sinceritatea îndrăgostitului, care este cu totul în dezacord cu însuşirile deosebite ale intelectualului, ba, mai mult, considerând absurdă ideea ca Ladima să creadă în această dragoste.

Frământările şi tristeţea profundă care-l chinuie pe Ladima, stări amare provocate de prea desele şi evidentele relaţii ale Emiliei cu diverşi bărbaţi, îl fac pe Fred să-i înţeleagă durerile iubirii şi să-l simtă pe poetul hipersensibil ca pe un frate întru suferinţă: „frate adevărat, din acelaşi altoi de suferinţă”.

Plecat de la gazetă, Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete poezii şi foiletoane, nu mai poate ieşi nicăieri, iar când îşi dă seama că Emilia are relaţii cu un grec, Micropolu, îi scrie pentru ultima dată şi, plin de amărăciune, îi cere înapoi scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuză, socotind că nu este un om binecrescut şi-l minte că le-a pierdut, iar peste două săptămâni află că Ladima şi-a pus capăt zilelor.

Sinuciderea lui Ladima este privită cu acelaşi subiectivism al punctelor de vedere diferite (relativismul). Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieţii mizerabile, vulgare, din vârtejul căreia Ladima nu are puterea să se smulgă; procurorul care anchetează cazul crede că ziaristul făcuse un gest pasional din cauza doamnei T., deoarece scrisoarea sinucigaşului îi era adresată acesteia; Cibănoiu opinează că prietenul său îşi pierduse credinţa în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene; Emilia susţine că a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai mânca poate nici o dată pe zi”.

Necrologurile sunt elogioase, Ladima fiind considerat „un strălucit talent”, „o mare pierdere pentru literatura românească”, iar unul este foarte emoţionant: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului… Hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade”.

Personaj modern prin structura de intelectual, Ladima încearcă să evadeze din această lume, pe care o detestă şi cu care nu are nicio legătură spirituală, creându-şi himere asupra realităţii pe care o converteşte într-o zonă existenţială superioară. Astfel, el atribuie Emiliei trăsături nobile, de puritate şi candoare, apoi iubeşte la această femeie calităţile cu care a aureolat-o: „Ladima împrumută tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat”.

Mai mult decât orice, el nu vrea să afle adevărul despre Emilia, deoarece are o permanentă nevoie de autoiluzionare, de automistificare pentru a-şi construi universul imaginar de afecţiune, de calm şi de curăţenie sufletească, fără de care n-ar putea trăi. Ca şi Ştefan Gheorghidiu, Ladima percepe intens drama jalnică, strivitoare în propria conştiinţă, amăgindu-se cu luciditate pentru a putea supravieţui, dar este conştient de incapacitatea lui de adaptare în lumea plină de constrângeri materiale, de statutul său social inferior într-o existenţă a ipocriziilor lustruite, cu care nu se potriveşte, simţindu-se stânjenit ca într-un pat procustian.

Intelectualul Ladima este un învins, refuzând – din orgoliu – să-şi accepte toată mizeria vieţii, experienţa umilitoare a traiului zilnic şi de aceea împrumută bani, care să fie găsiţi în buzunarul său după sinucidere, ca nu cumva să se creadă că şi-a pus capăt zilelor din cauza sărăciei, lăsând o scrisoare adresată unei femei distinse, culte, delicate (doamnei T.), pentru a înlătura bănuiala că ar fi fost în stare să se omoare pentru o prostituată vulgară. Faptul că Ladima se îndrăgostise de „o femeie ordinară, o semi-prostituată, pe care el o crede întruchiparea purităţii şi bunătăţii, e o consecinţă a condiţiei sale jalnice sociale şi materiale”. (Ovid S. Crohmălniceanu)

Distibuie pe: