Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: cumpătarea, cinstea, sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, iubirea de adevăr, afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală). Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, a apărut în volumul de debut, Novele din popor, publicat în 1881 şi s-a bucurat de o largă apreciere critică, Maiorescu însuşi considerând-o un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, mai ales că autorul „s-a inspirat din viaţa proprie a poporului şi ne-a înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice”.

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Mihai Eminescu aprecia faptul că personajele acestor nuvele „nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”. Aşadar, Ioan Slavici construieşte o operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia lui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni. În spirit moralizator, nuvela ilustrează consecinţele nefaste pe care lăcomia pentru bani şi setea de înavuţire le au asupra individului, hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.

Titlul nuvelei are semnificaţii în structura caracterială a protagonistului, moara părăsită şi scoasă din uz fiind atribuită, în simbolistica mitologică, unui loc ce atrage duhurile necurate: „moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumă şi loc de adăpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum”. Arendaşul zidise alături de moara părăsită o cârciumă, pe care Ghiţă o închiriază pentru trei ani, cu scopul de a se pune pe picioare şi să nu mai cârpească „cişmele oamenilor”.

„Sugestia locului diabolizat de moara părăsită” se manifestă prin destinul tragic al protagonistului, a cărui dorinţă onestă degenerează în lăcomie pentru bani, „îşi pierde măsura, apoi şi sensul existenţial, minte, fură, ucide şi moare, cârciuma însăşi mistuindu-se într-un incendiu” (Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română). Titlul ar putea semnifica, aşadar, ideea că locul este blestemat şi bântuit de duhuri rele, cu implicaţii inevitabile în soarta protagonistului, moara fiind cu noroc numai în sensul malefic al câştigului de mulţi bani pe căi necinstite.

Ioan Slavici

Ghiţă, personaj principal „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) şi unul dintre cei mai reprezentativi eroi din literatura română, se impune atât prin complexitate, cât şi prin putere de individualizare şi ilustrează consecinţele distrugătoare pe care le are asupra omului voracitatea (lăcomia pusă în slujba îmbogăţirii).

Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei din incipit şi final, constituind adevărate norme etice tradiţionale, care trebuie aplicate şi respectate în viaţă de către orice om cinstit şi drept, între care cumpătarea este esenţială. Oricine se abate de la regulile morale fundamentale se autodistruge prin trăiri zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un destin tragic, anticipativ.

Stările interioare, frământările, procesele de conştiinţă şi gândurile chinuitoare ale lui Ghiţă sunt relevate prin monolog interior, dialog sau observaţia atentă a conştiinţei şi sufletului, vocea auctorială demonstrând astfel fenomenul dezumanizării, cauzat de neputinţa omului de a-şi înfrâna lăcomia de bani. Protagonistul este introspectat psihologic de către naratorul obiectiv şi omniscient, care ştie ce simte, ce gândeşte ori ce plănuieşte Ghiţă şi face cunoscute cititorului toate acestea prin naraţiunea la persoana a III-a. Vocea auctorială urmăreşte şi analizează gândurile şi frământările eroului, prin variate procedee artistice ale introspecţiei în conştiinţa şi sufletul personajului.

Însuşirile etice ale lui Ghiţă se dezvăluie indirect, din faptele, comportamentul şi gândurile lui, prin opiniile celorlalte personaje şi prin mijloacele de analiză psihologică la care apelează naratorul. Apartenenţa lui Ghiţă la realism este evidentă chiar de la începutul nuvelei, când este conturat ca personaj tipic: omul nemulţumit de condiţia sa socială şi dorinţa firească pentru un trai mai bun, pentru prosperitatea sa şi a familiei.

Ghiţă este cizmar într-un sat ardelean, însă nu câştigă mai nimic, deoarece oamenii umblă „în opinci ori desculţi, iară dacă Dumineca e noroi, îşi duc cişmele în mână până la biserică”, din care cauză îşi convinge familia să ia în arendă, pentru „trei ani”, o cârciumă aflată la încrucişarea de drumuri importante pentru negoţ, Moara cu noroc. Pe aici treceau, de luni până sâmbătă, turme de porci de care se îngrijeau oameni mulţi şi „de multe feluri”.

La numai câteva luni după instalarea la han, drumeţii spuneau că fac popas la „cârciuma lui Ghiţă”, pentru că toată familia îi primea ca pe nişte prieteni dragi, iar afacerile mergeau bine, spre satisfacţia tuturor. Bătrâna era încântată că avea „un ginere harnic”, iar acesta muncea neobosit, îşi iubea nevasta şi pe cei doi copii, îşi respecta soacra şi era fericit pentru „un câştig făcut cu bine”, pentru că este „dat de la Dumnezeu”. Vrednic şi cinstit, el nu vrea decât să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe, cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor.

Blând şi cumsecade, trudind pentru „fericirea familiei sale”, lui Ghiţă i se clatină liniştea atunci când Lică vine pentru prima oară la Moara cu noroc, întrucât se comportă autoritar, ca un stăpân absolut peste oameni şi locuri, prezentându-se cu cinism şi brutalitate: „Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine şi multe vor fi adevărate şi multe scornite”.

El îi pretinde cârciumarului să ţină minte şi să-i spună „cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face”, informaţii pe care să nu le mai ştie nimeni altcineva. Ghiţă încearcă să fie impunător şi dârz în faţa lui Lică, să respingă propunerile nelegiuite ale acestuia, dar este înfrânt de extraordinara influenţă pe care o are Lică asupra tuturor.

De la această confruntare cu Sămădăul, Ghiţă îi ascunde Anei, pentru întâia dată, „gândurile grele ce-l cuprinseseră”, cum notează în mod direct naratorul omniscient, introspectând personajul. Îngrijorat pentru familia lui, Ghiţă devine precaut, însuşire ce reiese indirect din faptul că îşi cumpără două pistoale, îşi mai ia o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad” şi doi căţei pe care-i pune în lanţ, ca să-i înrăiască.

Observaţia psihologică şi atentă a naratorului obiectiv reliefează, prin opinia altui personaj, primele schimbări care se petrec în sufletul lui Ghiţă: „Ana simţea că, de câtva timp, bărbatul ei s-a schimbat, şi îi părea că de când .are cânii, ţine mai puţin la nevastă şi la copii”.

Caracterizat direct de vocea auctorială, „om harnic şi sârguitor”, cârciumarul devine treptat „mai de tot ursuz”, „pus pe gânduri”, „nu mai zâmbea ca mai ‘nainte”, şi mai ales „îşi pierdea lesne cumpătul”. Conştient că la Moara cu noroc „nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică” şi că trebuia „să te faci omul lui” ca să poţi rămâne cârciumar aici, Ghiţă regretă pentru prima oară în viaţa lui că are nevastă şi copii, deoarece îşi dorea să poată spună „Prea puţin îmi pasă!”. El încalcă astfel un principiu moral esenţial: iubirea familiei.

Pe măsură ce protagonistul intră în cârdăşie cu Lică, analiza psihologică a naratorului omniscient îi descifrează gândurile, evidenţiind setea de înavuţire pe care nu şi-o mai poate controla: „Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii”. Lăcomia pentru bani îl determină să accepte o viaţă periculoasă, plină de riscuri, numai de dragul câştigului, pentru care „ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”, încălcând astfel un alt principiu fundamental al structurii caracteriale, cumpătarea.

Dependenţa lui Ghiţă de Lică se accentuează din ce în ce mai mult, ca şi teama ce pune stăpânire pe cârciumar: Sămădăul îi dă o verigă de sârmă pe care sunt înşirate semnele turmelor de porci care treceau prin aceste locuri, apoi cere cheile şi ia, fără să numere, un teanc de bancnote, cu titlu de împrumut. Într-un acces de curaj, Ghiţă îi reproşează că i-a zdruncinat „liniştea sufletului” şi i-a „stricat viaţa”, după care încearcă să stabilească un raport de reciprocitate cu Lică: „tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi”.

Cu toate acestea, el rămâne dominat de Sămădău, chinuindu-şi sufletul şi conştiinţa, în altă zi, când Lică vine la Moara cu noroc şi are chef să joace, Ghiţă o îndeamnă pe Ana să-i fie parteneră, dar privind-o cum se îmbujorează în braţele altui bărbat, soţul „fierbea în el când îi vedea faţa străbătută de plăcerea jocului”, suferinţă reliefată prin introspecţia psihologică a naratorului obiectiv.

Viaţa exterioară a lui Ghiţă este subordonată şi detaşată de viaţa sa interioară, de zbuciumul din mintea şi sufletul său. Vocea auctorială dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului. Acţiunile, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă scot la iveală, în mod indirect, nesiguranţa care-l domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el de când intrase în afaceri necurate cu Lică.

Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Sufletul complex şi labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om integru şi tentaţia pe care n-o mai poate controla, aviditatea de bani.

O timidă speranţă îşi pune Ghiţă în căprarul Pintea, pe care-l simte prietenos şi „singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe faţă”. Cu toate acestea, atunci când este tâlhărit arendaşul, Ghiţă îi spune jandarmului că în noaptea respectivă Lică a dormit la han şi „n-a plecat decât abia acum”, deşi îl văzuse pe porcar întorcându-se abia spre dimineaţă.

În faţa comisarului, cârciumarul jură „pe pâne şi pe sare, pe cruce şi pe sfânta evanghelie […] că Lică a stat toată noaptea la cârciumă”. Mărturia mincinoasă îl afundă şi mai mult în învârtelile ilicite ale lui Lică, însă Pintea continuă să creadă că Ghiţă este „om cinstit şi vrăjmaş al lui Lică” şi ar fi fost în stare „să-şi bage mâna în foc pentru dânsul”.

Comportamentul lui Ghiţă ignoră normele etice fundamentale ce ar asigura „liniştea colibei”, atitudinea lui faţă de nevastă şi copii se modifică, aşa cum notează naratorul în mod direct: „Ghiţă trecuse în adevăr printr-un fel de prefacere”. El refuză să dea amănunte Anei despre afacerile cu Sămădăul, se îndepărtează încet, dar sigur de soţia sa, relaţiile dintre ei devin din ce în ce mai reci, „îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa”.

La proces, Ana observă uimită că soţul ei se schimbase, nu mai era „omul puternic şi plin de viaţă” şi încărunţise. Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şi dureroase: „iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului”. Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea morală, căreia nu i se poate împotrivi: „sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi […] un tată om cinstit […]. Tatăl vostru e un ticălos”.

Situaţia materială a lui Ghiţă e înfloritoare datorită afacerilor cu Lică şi, deşi fricos şi laş, el se afundă tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de acesta. Bancnotele primite de la Sămădău sunt nou-nouţe şi însemnate, dar cârciumarul se bucură că banii sunt ai lui, fiind convins că „muncise pentru ei, îi câştigase para cu para” şi nu-l lasă inima să-i depună la judecătorie, ca dovezi ale afacerilor dubioase.

Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert, protagonistul autoanalizându-se, mai ales prin monologuri interioare. Dă vina pe firea lui slabă, încercând astfel să-şi scuze atitudinea şi să-şi motiveze faptele: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă”.

Deşi se consolează cu ideea că nu este ahtiat după bani, „tot nu ţin la bani atât de mult”, faptele îi contrazic gândurile, aşa cum reiese, indirect, din secvenţa întâlnirii cu Pintea, căruia nu-i destăinuie şi faptul că jumătate din banii pe care-i adusese pentru a fi schimbaţi sunt ai lui şi că el şi-i va însuşi fără nicio mustrare de conştiinţă.

De altfel, aşa cum afirmă în mod direct naratorul, „omul foarte lesne se împacă cu păcatele sale”, însă Ghiţă se simţea atât „de ticăloşit şi de slab în el însuşi”, încât acceptă să o lase pe Ana singură cu Lică, justificându-şi fapta printr-un monolog interior, prevestind astfel cuvintele bătrânei din finalul nuvelei: „Aşa vrea Dumnezeu! îşi zise el; aşa mi-a fost rânduit”.

De la mărturia mincinoasă, Ghiţă se simte legat prin toate iţele de Lică, iar prăbuşirea lui morală este inevitabilă şi rapidă, culminând cu o gelozie ajunsă la paroxism. Introspecţia psihologică a naratorului subliniază suferinţa devastatoare, „mânia oarbă şi nesăţioasă” a soţului. De câte ori îl vedea pe Sămădău „învârtindu-se pe lângă Ana ori pe Ana trăgându-se la Lică” suferea cumplit, „fierbea în el”, dar se silea să pară vesel ca să arate că este bărbat.

De la complicitate în afaceri ilegale până la crimă nu mai e decât un pas şi Ghiţă devine el însuşi ucigaş. Turbat de gelozie, soţul „nu se mai gândea decât la răzbunarea lui”, întâlnirea cu Ana fiind violentă mai întâi prin cuvinte, apoi prin fapte. El îi declară că o iubeşte „ca lumina ochilor” şi-i promite s-o omoare fără să simtă „chinurile călăului”. O îndeamnă pe Ana să se închine, apoi o înjunghie, imaginea fiind cutremurătoare: „Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei”.

În aceeaşi clipă, Răuţ „îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat”. Ghiţă devine victima propriei lăcomii, patima pentru bani îl dezumanizează şi el cade pradă destinului tragic şi previzibil, căruia nu i se poate opune, prăbuşindu-se – încet, dar sigur – de la omul cinstit şi harnic la statutul de părtaş în afaceri necurate şi complice la crimă, până la a deveni ucigaş. Vina protagonistului constă în neputinţa de a se împotrivi setei sale nemăsurate de câştig, (hybris).

Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin apropierea de graiul vorbit, prin sobrietatea stilului şi prin concizia clasică a exprimării. Regionalismeleprezente în textul operei şi în replicile personajelor dau autenticitate faptelor şi accentuează specificul românesc al operei. Drama lui Ghiţă este realizată magistral prin procedeele artistice ale introspecţiei psihologice, prin comentariile pe care le face naratorul, prin intervenţiile sale în desfăşurarea acţiunii, Slavici construind unul dintre primele personaje complexe şi puternic individualizate din literatura română.

Scriitor moralizator, Ioan Slavici se distinge prin sancţionarea drastică a protagoniştilor, care este „pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-le stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul”. (Pompiliu Marcea)

Distibuie pe: