I.L. Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală, alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societăţii româneşti, inaugurând o epocă literară de înaltă valoare artistică, atât din punct de vedere tematic, cât şi al limbajului surprins cu măiestrie neegalată până astăzi.

Caragiale se remarcă prin arta compoziţiei, fiind cel mai priceput creator de caractere din literatura română, satirizând sclipitor incultura, imoralitatea, corupţia, prostia omenească în cea mai largă accepţie a cuvântului, trăsături ce se manifestă nu numai la indivizi izolaţi, ci la întregi categorii sociale.

Comedia O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884. O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri sociale şi politice, în care Caragiale ilustrează dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi.

O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei – Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” – şi membrii partidului de guvernământ – Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.

Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, este tipul slugarnicului, prezent în piesă de la început până la sfârşit în toate momentele cheie ale acţiunii. Comicul de caracter se compune, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele poliţaiului, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Pristanda este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Poliţaiul oraşului vrea să pară o autoritate oficială, cu o profesie dificilă în societate („n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul…”), dar, în esenţă, atribuţiile sale se restrâng la îndeplinirea ordinelor verbale ale prefectului, nici una dintre „preocupările sale nu se consacră interesului public.

I.L. Caragiale

„Scrofulos la datorie”, este conştient că trebuie să-şi servească şeful, nu din conştiinţa „misiei”, ci mai ales dintr-o etică susţinută de interesul personal: „famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Funcţionar servil, încalcă legea din dispoziţia superiorilor şi-l arestează abuziv pe Caţavencu, deoarece primise ordin „verbal” de la conu Fănică: „curat violare de domiciliu, da umflaţi-l”.

Este arogant sau umil, în funcţie de împrejurări, pendulează cu o şiretenie primitivă având ca centru de greutate propriul interes. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, slugarnic, se pune bine şi cu Nae Caţavencu în eventualitatea că acestuia i-ar izbuti şantajul şi-l măguleşte fără jenă, după ce, în prealabil, îi percheziţionase casa căutând scrisoarea de amor şi îl arestase abuziv. Umil şi linguşitor, profită de ocazie şi se gudură pe lângă Caţavencu: „eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget, mică…”.

Se pretează la mici furtişaguri, ghidându-se după o deviză a nevestei lui: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…”. Comicul de situaţie este ilustrativ în scena numărării steagurilor pe care ar fi trebuit să le cumpere pentru a pavoaza oraşul în cinstea apropiatelor alegeri (actul I, scena 1). Pristanda primise bani pentru patruzeci şi patru de steaguri, însă el cumpărase numai „vreo paispce… cinspce”.

Ca să se disculpe de aluzia lui Tipătescu despre cum „a tras frumuşel condeiul”, Pristanda numără steagurile arborate de câte două ori şi adună greşit, numai ca să-i iasă la socoteală „patruzeci şi patru, în cap…”: „Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci”.

Incultura, lipsa de instrucţie sunt evidenţiate pregnant prin comicul de limbaj: deformează neologismele – „bampir”, „famelie”, „catrindală”, „scrofulos”, „remuneraţie”, are ticuri verbale („curat”) care frizează prostia. De exemplu, alăturarea cuvântului „curat” altor cuvinte, evidenţiază un nestăpânit servilism, făcându-l penibil şi ridicol: „curat mişel”, „curat murdar”, „curat condei”, „curat ca un câine”, „curat violare de domiciliu”, „curat constituţional”.

Comicul de nume al personajului Ghiţă Pristanda sugerează principalele sale trăsături de caracter – servil şi umil faţă de şefi, lipsit de personalitate, deoarece pristandaua este un joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte şi alta, conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc.

Principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor remarcându-se comicul de situaţie, de caracter , de limbaj şi de nume. Dialogul şi monologul constituie modalităţi de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului, caracterizarea directă fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg.

Prin didascalii (parantezele autorului privind stările personajului) şi indicaţii scenice (sugestii regizorale), care sunt adevărate fişe de caracterizare directă / indirectă, autorul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă. La Pristanda, de exemplu, dramaturgul menţionează „(naiv)”, „(schimbând deodată tonul, umilit şi naiv)”, de unde reies principalele trăsături ale personajului, prostia şi servilismul.

În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

Distibuie pe: