Înzestrat cu un spirit de observaţie ieşit din comun şi cu o inteligenţă sclipitoare, I.L. Caragiale a ridiculizat în opera sa defectele oamenilor şi moravurile societăţii româneşti din vremea lui. Scriitor realist, pătrunzător în cunoaşterea firii umane, Caragiale construieşte personaje cu tare şi vicii morale, cu o spoială de cultură ce izvorăşte din „prostia omenească în cel mai larg cuprins al cuvântului”. (Constantin Loghin)

Ironia ascuţită, sarcasmul şi satira sunt principalele mijloace artistice prin care scriitorul dă viaţă eroilor literari reprezentativi pentru diverse categorii sociale. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că scriitorul face „concurenţă stării civile”.

În schiţa D-l Goe…, Caragiale satirizează incultura, prostia şi snobismul familiilor burgheze, cauze care generează proasta creştere a propriilor copii. Goe este personajul principal din schiţa D-l Goe, de I.L. Caragiale, reprezentând tipul copilului răsfăţat şi prost crescut, consecinţă firească a unei educaţii defectuoase prin folosirea unor metode total greşite. Goe face parte dintr-o familie burgheză din urbea X, care afişează ostentativ o preocupare specială pentru educaţia odraslei.

D-l Goe…, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Schiţa începe cu un element specific educaţiei, recompensa oferită personajului principal cu scopul de a-i impulsiona strădania la învăţătură, de unde reiese lenea ca primă trăsătură de caracter: „Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta”. Răsplata dată în avans copilului consta într-o călătorie la Bucureşti, cu-prilejul unei sărbători naţionale, el fiind însoţit de „mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa”.

Naratorul nu dă amănunte referitoare la înfăţişarea lui Goe, ci descrie numai aspectul vestimentar, care sugerează starea materială bună a familiei sale, precum şi lipsa de gust a damelor care se ocupă de creşterea băiatului. Goe „poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică «Le Formidable» şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că «aşa ţin bărbaţii biletul»”.

Ridicolul personajului reiese din contradicţia dintre esenţă şi aparenţă, Goe este numit „tânărul”, dar este îmbrăcat ca un copil mic, într-un mod caraghios, deoarece costumul de marinar nu se potriveşte nici cu pălăria de paie şi nici cu scopul şi destinaţia călătoriei. Lipsa detaliilor legate de fizionomia sa, ca şi originea în urbea X reliefează intenţia autorului de a crea un personaj reprezentativ pentru tipul copilului răsfăţat şi prost crescut, care poate exista oricând şi oriunde în lume.

I.L. Caragiale

Portretul moral al eroului principal se încheagă prin caracterizare indirectă, din comportamentul, felul său de a vorbi şi relaţiile cu alte personaje. Răsfăţat peste măsură, nu-şi poate stăpâni nerăbdarea în aşteptarea trenului şi vorbeşte „încruntat”, „pe un ton de comandă”, fiind obişnuit să le poruncească damelor, iar acestea să-i îndeplinească pe loc orice dorinţă. Infatuarea, dublată de incultură, se evidenţiază, indirect, atunci când, în urma discuţiilor dintre cele două cucoane în legătură cu forma corectă a cuvântului „marinar”, Goe le face proaste pe amândouă şi decide că se zice „mariner”.

Lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă, dovedită pe peronul gării, se concretizează în obrăznicie , atitudine reieşită indirect din discuţia pe care o are Goe cu un călător, pe culoarul trenului, atunci când este sfătuit să nu scoată capul pe fereastră: „- Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se”, apoi se strâmbă la el.

Calificativul „urâtule” şi strâmbăturile demonstrează infantilismul „tânărului Goe”, care se comportă ca un copil mic, mult sub vârsta de elev, care era, probabil, destul de înaintată, din moment ce mai rămăsese şi repetent. Pălăria zboară pe fereastră împreună cu biletul de călătorie prins la panglică, dar cucoanele consideră că băiatul n-are nicio vină şi că nu e treaba „urâtului”, relevând metodele cu totul greşite pe care cele trei „dame” le folosesc în educaţia băiatului.

Din comportamentul lui Goe rezultă, indirect, o altă consecinţă a educaţiei greşite de care are parte şi anume faptul că este excesiv de alintat: atunci când se loveşte cu nasul de clanţa uşii de la cupeu, începe să urle atât de tare, de parcă ar fi păţit ceva îngrozitor. Ca urmare, damele îl sărută pe rând şi-i aşează pe cap „un beret tot din uniforma canonierii «Le Formidable»”, apoi, „scuipându-l să nu-l deoache”, îl sărută din nou „dulce”.

Întrucât bunica îndrăznise să-l dojenească pentru că pierduse biletul, Goe se bosumflă şi, la întrebarea acesteia „- Să moară mam’mare?”, el răspunde impertinent şi răutăcios „- Să moară!”, ceea ce dovedeşte, indirect, faptul că băiatul nu este numai răsfăţat ci şi răutăcios, lipsit de sensibilitate.

Metodele educative ale familiei sunt defectuoase, ridicole şi de aceea total ineficiente. Tânărul Goe primeşte recompense stupide, „Cine mă pupă… uite! ciucalată!”, cele trei cucoane tratându-l ca pe un copilaş. Mamita simulează că plânge şi pentru că Goe îşi dă seama că se preface, mam’mare exclamă cu entuziasm exagerat: „E lucru mare cât e de deştept!”.

Neastâmpărat, Goe iese pe culoar şi se blochează în „compartimentul unde nu intră decât o persoană”. Se produce o zarvă de nedescris, Goe zbiară disperat înăuntru, cucoanele se agită speriate şi zgomotoase, până când „puişorul” este eliberat de conductor. Încăpăţânarea,pe care o dovedise scoţând „iar” capul pe fereastră când este sfătuit să nu mai facă asta, iese din nou în evidenţă, deoarece trage semnalul de alarmă, cu toate că mam’mare îi spusese să stea „binişor”, ca să nu strice ceva.

Proasta creştere este evidenţiată indirect de manifestările necivilizate ale băiatului. Când se află în pericol sau nu-i convine ceva, apelează la metode primitive şi are reacţii penibile şi caraghioase, urlă, ţipă, bate din picioare sau cu pumnii în uşă: „Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând cu picioarele”. Când se reazemă în nas de clanţa uşii de la cupeu, „începe să urle”, iar când se închide în toaletă, după ce bate cu pumnii în uşă, „zbiară desperat”.

Pentru a caracteriza personajul, scriitorul îmbină naraţiunea cu dialogul. Însuşirile sale sunt evidenţiate prin fapte, atitudini şi mai ales prin limbaj. Un fals portret al lui Goe, construit prin opoziţia dintre esenţă şi aparenţă, îl realizează, în mod direct, cucoanele, care nu contenesc a-l admira pentru cât este de „deştept” şi de „simţitor”.

Atitudinea scriitorului, evident satirică, transpare din tonul său ironic, din întâmplările jenante la care participă Goe, precum şi din felul acestuia de a vorbi. Atitudinea ironică a scriitorului se remarcă încă din titlu. Aşezarea apelativului „domnul” lângă substantivul „Goe”, urmat de punctele de suspensie argumentează încă o dată contradicţia dintre esenţă şi aparenţă, dintre părerea cucoanelor despre copil şi adevărata faţă a acestuia. Goe stârneşte râsul prin ridicol şi prostie, constituind pentru oricine un exemplu negativ, care îndeamnă la un comportament diferit, pentru a nu fi la fel de penibil.

I.L. Caragiale a stârnit mereu un interes neobosit în jocul de oglinzi făţarnice, în care fiecare observă propria imagine întoarsă către sine, „ca un omagiu de reciprocitate”. (Şerban Cioculescu)

Distibuie pe: