Specie de întindere medie, basmul este „o naraţiune poetică în proză” (Constantin Loghin) şi mai rar în versuri, în care întâmplările reale se îmbină cu cele fantastice, din care reiese principalul mijloc artistic al acestei creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, adesea înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi „tărâmul celălalt”, spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.

Basmele populare româneşti cultivă vitejia şi curajul, frumuseţea fizică şi morală concentrate în eroul principal, care întruchipează idealul de cinste, dreptate şi adevăr al românului dintotdeauna, el constituind imaginea binelui, aflat în luptă continuă cu forţele malefice, pe care le învinge în final. Preluând teme şi motive populare din acest fascinant folclor literar, scriitorii români au creat o literatură naţională prin contribuţia preţioasă la păstrarea unităţii de limbă şi prin conturarea specificului spiritualităţii româneşti.

Creatorul basmului cult în literatura română este considerat Ion Creangă, iar poveştile lui păstrează caracterul realist al întâmplărilor, personajele fiind puternic umanizate şi individualizate. Spaţiul desfăşurării acţiunii este ancorat într-o realitate socială şi istorică determinată, iar faptele ilustrate izvorăsc din legile firii care guvernează omenirea.

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, fiind publicat la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare”, reprodus apoi de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”. Opera este un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient (heterodiegetic). Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Timpul narativ cronologic, situat într-un plan al trecutului fabulos, şi spaţiul narativ nemărginit definesc specificul basmului.

Harap-Alb, personajul principal şi eponim (care dă numele operei),este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămas în zona umanului pentru că este prietenos, cuminte şi ascultător ca un flăcău din Humuleşti. El devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui umană, fiind adesea cuprins de frică şi nesiguranţă, de neputinţă şi disperare, având, aşadar, slăbiciuni omeneşti. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

El parcurge o perioadă de iniţiere cu scopul de a deprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult. Ideea este susţinută semnificativ de criticul literar George Munteanu, care afirmă că basmul lui Creangă, Povestea lui Harap-Alb, este un „veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre”.

Ion Creangă

În basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat în conflict cu forţele malefice, întruchipate de Spân, care semnifică minciuna. În finalul basmului, adevărul iese triumfător, impostura Spânului este demascată de fata împăratului Roş şi răul este învins.

Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Din referirea directă a naratorului reiese că eroul este naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, din care cauză fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: „D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu.” Numele personajului este un oximoron, deoarece cuvântul harap înseamnă negru, aici având sensul de „rob”. Aşadar, numele lui Harap-Alb semnifică statutul de „rob (negru)-alb”.

Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje înzestrate cu puteri supranaturale. Întâlnirea cu Spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificaţii, în devenirea personajului, mezinul fiind nevoit să refacă experienţa de viaţă a tatălui, care călătorise în tinereţe prin aceleaşi locuri. Codrul în care se rătăceşte simbolizează un adevărat labirint, o lume necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul tatălui său, acela de a se feri de omul spân.

Nesocotirea acestei restricţii, ce venea din experienţa de viaţă a tatălui său, este momentul care declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie: „[…] tata mi-a dat în grijă, când am pornit de acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de-a face cu dânşii nici în clin, nici în mânecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi”.

De altfel, probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind în mod esenţial la formarea lui ca adult. Podul păzit de craiul deghizat în urs sugerează trecerea eroului într-o altă etapă a vieţii, de la adolescenţă spre tinereţe, iar fântâna fără roată şi fără cumpănă, semănând cu o grotă, simbolizează locul renaşterii, al schimbării, deoarece tânărul intră fecior de crai şi iese rob.

Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se teme mai ales pentru că încălcase promisiunea de a se feri de omul spân, simţindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins să ţină seama de poveţele părinteşti, atitudine ce reiese din autocaracterizare: „Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum”.

Cuminte şi ascultător, el urmează şi sfaturile adulţilor care-i voiau binele, aşa cum respectă întocmai îndrumările pe care i le dăduse cerşetoarea în alegerea armelor şi a calului. Aceste însuşiri sunt relevate atât prin caracterizarea directă a naratorului, „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste […]”, cât şi indirect, din fapta eroului de „a se potrivi spânului” şi a intra în fântână, fără să se gândească la pericolul care-l pândea.

Trăsăturile morale ale tânărului se disting indirect, din faptele, atitudinea şi comportamentul eroului, precum şi din relaţiile lui cu celelalte personaje. Devenit sluga Spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-negru, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană.

Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut Spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nesocotise sfatul tatălui. Deşi mediul ambiant şi social este un mijloc de caracterizare indirectă specific personajelor realiste, în acest basm protagonistul este înzestrat cu însuşiri omeneşti, de aceea comportamentul şi educaţia alese, nobleţea sufletească şi respectarea cuvântului dat sunt rezultatul climatului moral şi social ales în mijlocul căreia trăise mezinul craiului.

Relaţiile protagonistului cu celelalte personaje scot în evidenţă alte trăsături care definesc latura umană a flăcăului. În relaţia cu Spânul, Harap-Alb este cinstit, loial şi corect, nu-l trădează niciodată, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, „piatra cea mare din capul cerbului strălucea” atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i „deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”, dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, „mai nu-i venea s-o ducă” Spânului.

Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, să-şi întemeieze o familie şi să ştie să o apere de duşmani. Episoadele în care Harap-Alb aduce pielea cu nestemate a cerbului şi „sălăţi” din grădina ursului „constituie un adevărat elogiu adus omului în lupta cu forţe mult mai puternice, dar situate la nivelul inferior al gândirii” (Maria Nastase).

Exemplele în acest sens sunt numeroase şi presărate pe tot parcursul basmului: împăratul Verde exprimă ideea că datoria omului este aceea de a se lupta cu toate greutăţile vieţii, oricât de multe ar fi acestea: „Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai a dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului, măcar că au păţit multe”; Harap-Alb însuşi, căpătând o experienţă de viaţă tocmai prin depăşirea pericolelor, se referă la aceeaşi normă etică ilustrată printr-un proverb popular, „Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi”; calul năzdrăvan, întruchipând înţelepciunea populară că după rău urmează totdeauna binele, cu singura condiţie de a nu renunţa la luptă, cugetă: „Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii […]”.

Ca în orice basm, Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al său, calul fabulos, şi de Sfânta Duminică, cea care îi dăduse primele sfaturi în evoluţia maturizării sale. În trecerea probelor, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care are încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu Spânul. Teama şi nesiguranţa, slăbiciuni tipic omeneşti ce pun stăpânire pe el, se remarcă, indirect, din vorbele deznădăjduite adresate calului, rostite de protagonist în secvenţa în care Spânul îi porunceşte să aducă „sălăţi” din grădina ursului: „Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce năcaz am intrat!”.

Harap-Alb se plânge şi Sfintei Duminici, atunci când trebuie să-i ducă Spânului pietrele preţioase încrustate în pielea cerbului: „- Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galbăn la faţă […]. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap o dată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori. […] dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu”. Sfânta Duminică observă slăbiciunile omeneşti ale tânărului şi-i reproşează în mod direct şi moralizator evidenta deprimare care-l cuprinsese: „Parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată”.

O nouă experienţă fundamentală pentru maturizarea protagonistului o constituie întâlnirea cu omul roş, un alt pericol de care ar fi trebuit să-l evite, după cum îl sfătuise tatăl: „să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii căci sunt foarte şugubeţi” (şugubăţ – fig.: care induce în eroare, amăgitor). Călătoria spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului, care deprinde acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat sau de ciudat ar părea, poate fi de folos şi tânărul capătă experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane.

Între Harap-Alb şi cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său spre împăratul Roş se naşte o relaţie de prietenie adevărată, ei ajutându-l cu abnegaţie şi loialitate în trecerea probelor. Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori cu elemente groteşti, semnifică omul dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate avea şi pe care flăcăul, ca şi Ion Creangă însuşi, le priveşte cu o înţelegere bonomă şi cu jovialitate.

De aceea, Harap-Alb are capacitatea umană de a-şi face prieteni sinceri şi devotaţi, care să-l sprijine în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite – la nevoie – adevărate talente: „tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul” (Ochilă). Priceperea lui Harap-Alb de a-şi face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viaţă, aceea că omul nu poate trăi de unul singur: „ca tovarăş, era părtaş la toate, şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş”.

Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, indirect, prin dragostea pentru albine şi furnici, însuşiri ce îl determină să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Pentru că fusese milos, binele pe care Harap-Alb îl făcuse se întoarce, furnicile alegând macul de nisip şi crăiasa albinelor identificând-o pe adevărata fată a împăratului Roş, micile insecte salvând astfel viaţa protagonistului.

Generozitatea şi sentimentul de compasiune se disting indirect din secvenţa de la începutul basmului, când mezinul craiului o miluieşte „cu un ban” pe bătrâna cerşetoare întâlnită la curtea tatălui său. O remarcă directă a calităţilor sus-menţionate vine din partea aceluiaşi personaj, metamorfozat de data aceasta în Sfânta Duminică: „[…] puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”.

Pentru a desăvârşi perioada iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă.

Toate acestea sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi cu smicele, apă moartă şi apă vie.

Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, feciorul craiului, viitorul împărat care îşi poate asuma răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă. Învierea lui Harap-Alb respectă jurământul pe paloş făcut Spânului atunci când acesta îi schimbase statutul din fiu de crai în slugă: „şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia”, cuvinte providenţiale ce anticipează finalul fericit.

Un mijloc de caracterizare ce contribuie la conturarea personajului îl constituie dialogul, prin care se stabilesc şi relaţiile lui Harap-Alb cu celelalte personaje ale basmului. Dragostea filială şi sensibilitatea eroului reies, prin notaţiile directe ale naratorului şi prin autocaracterizare, din scena care stabileşte primele relaţii cu Sfânta Duminică. După dezamăgirea tatălui ca urmare a eşecului celor doi fii mai mari, Harap-Alb „începe a plânge în inima sa” şi îi mărturiseşte cerşetoarei, cu tristeţe, „că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz”.

Jovialitatea, bunătatea şi înţelegerea superioară a defectelor omeneşti este ilustrată de dialogul pe care Harap-Alb îl are cu fiecare dintre cele cinci personaje bizare pe care le întâlneşte în călătoria sa: „- Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul! Pe de o parte-ţi vine a râde şi pe de alta îţi vine a-l plânge. Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu.” De altfel, inegalabila artă a naraţiunii lui Creangă constă tocmai din îmbinarea umorului cu oralitatea, ca principale modalităţi estetice specifice întregii sale opere.

Ca orice personaj de basm, Harap-Alb are şi însuşiri miraculoase, cum ar fi aceea de a înţelege graiul animalelor şi al insectelor. El se sfătuieşte în permanenţă cu prietenul său cel mai bun, calul, ale cărui poveţe sunt nepreţuite şi-l scapă de toate necazurile pe care i Ie născoceşte Spânul: „Hai, încalecă pe mine şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă”.

Calul poate întruchipa conştiinţa eroului, un alter ego cu care voinicul se sfătuieşte în permanenţă, acea forţă interioară a insului care-l ajută în situaţii limită şi care-i dă energia de a depăşi momentele dificile, piedicile pe care viaţa le aşează în faţa omului.

Atunci când ocoleşte nunta de furnici, primejduindu-şi viaţa, voinicul înţelege vorbele furnicii care-i dăruieşte o aripă şi-i promite ajutor la nevoie: „Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră când treceam pe pod şi nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor”. De asemenea, pricepe graiul crăiesei albinelor, care-l ajută să identifice pe fata împăratului Roş: „N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor. Las’că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. […] care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii că aceea este fata împăratului”.

Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă de iniţiere, de formare a personalităţii, care, deşi înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni.

Umanizarea personajului de basm se face şi prin arta naraţiunii, caracterizată de oralitate şi umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic alcătuit din cuvintele şi expresiile populare, din numeroasele regionalisme folosite de Harap-Alb: „Se vede că mi s-a apropiat funia la par” (mi s-a apropiat sfârşitul); „Măi! da al dracului onanie (pocitanie, urâţenie) de om şi acesta […] grozav burdăhan (pântece) şi nesăţios gâtlej”.

Registrul stilistic al basmului Povestea lui Harap-Alb este reprezentat de limbajul popular, cu zicători, proverbe şi fraze rimate, precum şi de regionalisme, personajul vorbind limba moldovenească autentică, specifică întregii opere a lui Ion Creangă: „să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, „Poftim, pungă, la masă, / Dacă ţi-ai adus de-acasă…”; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.

Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-o „sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)

Distibuie pe: