Ioan Slavici, prozator ardelean, înaintaş al lui Liviu Rebreanu, este un autor realist şi moralizator, un creator de tipologii şi un fin psiholog. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: curajul, dreptatea, prudenţa, cumpătarea, cinstea, voinţa, buna-credinţă, hărnicia, omenia, iubirea de adevăr etc. Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Nuvela Budulea Taichiii, de Ioan Slavici, a apărut mai întâi în revista „Convorbiri literare” (1880) şi apoi în volumul de debut, Novele din popor, publicat în 1881. Citită chiar de către autor într-una dintre şedinţele „Junimii” (noiembrie 1879), nuvela a fost primită de Titu Maiorescu cu entuziasm, acesta notând în jurnalul său câteva aprecieri despre „splendidul Budulea Taichii de Ioan Slavici”.

Budulea Taichii, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Acţiunea nuvelei se caracterizează printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan narativ, care se referă la formarea personalităţii lui Huţu, devenit mai întâi elevul Budulea Mihai, apoi ajuns protopop prin perseverenţă şi tenacitate, prin tărie de caracter şi sârguinţă. Evoluţia protagonistului constituie şi intriga bine evidenţiată a nuvelei, bazată pe valorile morale de prietenie şi omenie, fără invidie şi răutăţi.

Personajele nu încalcă, aşadar, principiile etice, ba, dimpotrivă, promovează virtuţi morale esenţiale pentru structura sufletului omenesc, idee ce se manifestă şi în finalul nuvelei, când vocea auctorială înalţă mulţumiri evlavioase lui Dumnezeu, care a făcut lumea atât de frumoasă şi a dăruit-o oamenilor ca „locaş de vieţuire”.

Huţu este personajul principal al nuvelei Budulea Taichii, pe care Ioan Slavici l-a construit ca pe un model uman, înzestrat cu tărie de caracter şi cu o voinţă de fier. El deţine locul central în operă şi participă la toate acţiunile, fiind eroul prin intermediul căruia scriitorul îşi exprimă indirect atitudinea moralizatoare, însemnând că omul trebuie să se comporte în conformitate cu principalele norme etice şi să preţuiască virtuţile morale esenţiale: hărnicia, cumpătarea, cinstea, sârguinţă, voinţa, omenia etc.

Ioan Slavici

Huţu este fiul lui Lepădat Budulea, cimpoier din Cocorăşti şi al Saftei, fiind urmărit în toată evoluţia sa, de la vârsta copilăriei – când ţinea instrumentele taichii pe la petrecerile la care cânta -, până la maturitate – când îşi întemeiază o familie şi devine protopop. Titlul îl defineşte indirect pe Huţu, deoarece porecla „Budulea Taichii” – care este şi eponimul (care dă numele operei) nuvelei -, i-au dat-o, cu simpatie, colegii de şcoală, preluând apelativul emoţional de la tatăl său.

Însă Huţu nu este „numai al Taichii”, ci, aşa cum afirmă naratorul în mod direct şi cu afinitate (atracţie şi simpatie între persoane, datorită asemănării de păreri, caracter, gusturi), el este „al nostru al tuturora”, aşadar nu doar „taica”, ci şi ceilalţi băieţi erau mândri de colegul lor. Din atitudinea admirativă a colegilor reiese, indirect, faptul că Huţu este un exemplu demn de urmat pentru ceilalţi, un model de bunătate, sârguinţă şi hărnicie.

Budulea Taichii nu se bucură de un portret fizic în nuvelă, naratorul considerând, probabil, că sunt mai importante trăsăturile caracteriale, virtuţile morale care alcătuiesc firea băiatului. Copil fiind, Huţu îl însoţea la petreceri pe tatăl său, cimpoieşul Lepădat Budulea din Cocorăşti, care era chemat să cânte la vioară, la fluier sau la cimpoi. Povestitorul îl caracterizează în mod direct, chiar de la începutul nuvelei, ca fiind „aşezat, retras şi întotdeauna înţelept”. Amintirile naratorului-personaj despre Huţu datează din fragedă pruncie, când „la praznice şi la ziua numelui” era chemat Budulea să cânte, o primă trăsătură conturată direct fiind aceea de „băiat bun”, accentuând faptul că nu se supăra niciodată.

Dat la şcoală datorită insistenţelor dascălului Clăiţă, Huţu, devenit în catalog Mihail Budulea, este mai întâi „cenzor”, umblând cu o vergea în mână şi fiind neîndurător cu cei leneşi, de unde reiese, indirect, seriozitatea şi corectitudinea personajului în îndeplinirea atribuţiilor date de învăţător. Pe la 15 ani, el spunea „Tatăl nostru” şi citea „Apostolul” în biserică, de uimise tot satul, pentru că era inteligent şi silitor. Eforturile îndârjite, dublate de o voinţă de fier fac din Huţu un model uman atât pentru personajul-narator cât şi pentru ceilalţi colegi, impunând respect şi stârnind admiraţia tuturor.

Percepţia protagonistului (personaj principal) suferă modificări de-a lungul nuvelei, trăsăturile acestuia reieşind indirect din relaţia cu celelalte personaje. La început, povestitorul îl consideră straşnic şi puternic, pentru că „dascălul nu ţinea la nimeni mai mult ca la dânsul”, simţindu-se ocrotit în permanenţă de Huţu, care era de o bunătate ieşită din comun: „la dânsul căutam scăpare când eram năpăstuit”. Atunci când naratorul se întoarce în sat după un an petrecut în şcolile mari de la oraş, Huţu i se pare „cam prost”, caracterizarea directă fiind accentuată prin superlativul „grozav de prost”.

La „şcoala cea mare de la oraş, Huţu este luat peste picior de colegii de clasă, care la început râdeau de el pentru că „vorbea foarte scâlciat ungureşte”, dar el era bun şi blând şi-i părea bine că „băieţii râd”. Cu timpul, văzând că Huţu „ştia lecţia şi o spunea frumos”, fiind apreciat şi de profesorul Wondracek, băieţilor le părea bine că Budulea era în clasa lor şi erau mândri că „celelalte clase n-aveau niciun fel de Budule”. Băiatul îi uimeşte pe toţi prin sârguinţă, dragostea pentru învăţătură, tenacitate şi dârzenie, ajungând student la teologie şi în cele din urmă protopop.

Construit ca un model uman, întruchipând tipul intelectualului de la sat, Budulea a avut mereu în faţă un exemplu de intelectual demn de urmat: pe când era la şcoala din sat voia să ajungă dascăl, asemenea lui Clăiţă, la şcoala de la oraş dorea să se facă profesor de gimnaziu şi călugăr ca Wondracek, ori să devină episcop sau protopop ca „preacucernicia-sa Avesalon Toda”.

Înzestrat cu mult bun simţ, dar sărac, atunci când a plecat la oraş a fost nevoit să îmbrace hainele dăruite de dascălul Crăiţă şi de aceea „îl treceau fiorii când se gândea că acum el însuşi le poartă”, fiindu-i teamă să nu le strice cumva. Modestia, timiditatea şi decenţa sunt alte trăsături ce reies indirect din atitudinea personajului: atunci când a intrat în clasa profesorului Wondracek, Huţu a rămas ţeapăn lângă uşă şi doar cu multă stăruinţă au reuşit să-l convingă să se aşeze, dar numai în ultima bancă.

Firea sa puternică, echilibrată, calmă este dublată de o sensibilitate duioasă, însuşiri ce se desprind indirect din secvenţa narativă a întâlnirii cu mama sa, după zece ani. Budulea cel bătrân a hotărât s-o caute pe mama lui Huţu, care fugise cu un scriitor din sat atunci când copilul avea numai cinci ani, considerând că şi ea trebuie să se bucure de reuşitele băiatului lor.

El o găseşte şi vine împreună cu ea la oraş ca să-l vadă pe Huţu. Tatăl intră în clasă şi-l strigă tare „Măi Budulea taichii!” şi de atunci aşa i-a rămas numele, în drumul spre gazda Lenea, Huţu „nu mergea iute” şi când a întâlnit-o pe mama lui s-au uitat îndelung unul la altul, apoi băiatul a ieşit afară „şi a început să plângă” în braţele ei. Naratorul afirmă că nu-l mai văzuse niciodată pe Huţu plângând până atunci.

Comunitatea satului se arată interesată de evoluţia lui Huţu şi consideră că este un eveniment fericit venirea acestuia în Cocorăşti fie în vacanţe, fie de sărbători. Toţi sătenii erau mândri de tânărul care învăţase carte atât de mulţi ani, iar dascălul Clăiţă nu-i mai zicea „Huţule”, ci i se adresa cu bucurie „domnule Budulea”, considerând că trebuie să dai „fiecărui om ceea ce i se cuvine”.

În relaţia cu fetele, Huţu era stângaci, având „un respect nemărginit pentru sexul frumos”. Dacă se afla în apropierea femeilor, Budulea Taichii vorbea rar, îşi alegea şi îşi cumpănea fiecare cuvânt şi fiecare gest. El este îndrăgostit de fiecare dintre fetele dascălului Clăiţă, însă cele mai mari s-au măritat pe rând, neaşteptându-l să termine şcoala. Când ajunge protopop, Huţu se căsătoreşte cu Mili, care-i naşte „un nou Budulea, Budulea Bunicului!”.

Cel care fusese Huţu şi Budulea Taichii era acum protopop şi, înmărmurit de fericire, privea cu tăcută uimire la mamă şi la copil, adresându-i mulţumiri divinităţii: „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune, ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!”. În conturarea lui Huţu, Ioan Slavici se arată interesat de procesul formării intelectualului rural, ca model uman ce poate aduce o contribuţie importantă la evoluţia satului ardelenesc, deoarece Mihai Budulea, după atâţia ani petrecuţi prin marile şcoli de la oraş, se întoarce în satul natal, devenind ginerele fostului dascăl.

Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin apropierea de graiul vorbit, prin sobrietatea stilului şi prin concizia clasică a exprimării. Regionalismele prezente în textul operei şi în replicile personajelor dau autenticitate faptelor şi accentuează specificul românesc al operei. Evoluţia lui Huţu este realizată magistral prin procedeele artistice ale introspecţiei psihologice, prin comentariile pe care le fac personajele şi naratorul, Slavici construind astfel un model etic prin hărnicie, sârguinţă şi cumpătare, valori morale fundamentale ce definesc integritatea caracterială.

Prin mijloacele sale stilistice, Ioan Slavici se apropie de scrierile lui Ion Creangă, dar prozatorul ardelean a reuşit „să dea personagiilor lui o viaţă interioară, surprinsă într-o adâncime care nu-l ispitise niciodată pe Creangă”. (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români)

Distibuie pe: