Înscriindu-se în proza fantastică a lui Mircea Eliade, nuvela Douăsprezece mii de capete de vite a apărut în volumul În curte la Dionis din 1977, deşi fusese scrisă în 1952. Nuvele din această perioadă fac parte din literatura contemporană. Privitor la această creaţie inedită şi cu totul aparte, Mircea Eliade mărturiseşte o „concentrare aproape exclusivă asupra prozei fantastice” în esenţa căreia se manifestă concepţia lui despre gândirea mistică şi imaginară ce compune „universuri paralele ale lumii de toate zilele”.

Nuvela Douăsprezece mii de capete de vite compune acelaşi spaţiu imaginar al Bucureştiului ca şi nuvela La ţigănci, „un oraş mitic”, plin de semne, un oraş cu străzi misterioase ce ascund taine vechi şi în care personajele pot parcurge un drum spiritual iniţiatic.

Iancu Gore, personajul principal al nuvelei, parcurge experienţa ieşirii din timp şi spaţiu, prin hierofanie, adică prin revelaţia (manifestarea) sacrului în profan. El intră fără să vrea într-o lume fantastică, deşi continuă cu îndârjire să creadă într-o lume normală, logică şi coerentă, refuzând orice discontinuitate a existenţei sale. Nuvela este construită dintr-un plan real şi altul ireal, într-un epic dublu, ele mergând concomitent pe parcursul întregii nuvele, numai că unul este planul principal şi celălalt secundar, alternând între ele, conform secvenţelor epice care compun nuvela.

Douăsprezece mii de capete de vite, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

La începutul nuvelei, Iancu Gore se află în planul real, o cârciumă de cartier, situată pe lângă strada Frumoasă din Bucureşti. Portretul fizic este al unui om obişnuit, care nu ar anunţa în niciun fel experienţa spirituală pe care o va trăi, naratorul precizând trăsăturile cu oarecare ostentaţie: „un bărbat între două vârste, bine legat, aproape gras, cu o faţă rotundă, congestionată, fără expresie”.

Ca stare psihică, bărbatul este agitat, nervos şi, după cum se uită la ceasul cu lanţ gros, de aur, aşteaptă nerăbdător pe cineva. El se şterge „absent, pe frunte” cu o batistă colorată”, constată că este douăsprezece fără cinci, apoi, cu infatuare, îi spune cârciumarului că este un „ceas împărătesc”, cumpărat de el la Odesa, „a fost ceasul ţarului”.

Bărbatul se autocaracterizează: „Eu sunt Gore […]. Iancu Gore, om de încredere şi de viitor: aşa-mi spun prietenii”. El venise la Bucureşti să-l întâlnească pe unul, Păunescu, despre care cârciumarul îi spune că, dacă e vorba de cel „de la Finanţe”, nu mai stă pe strada Frumoasă la numărul 14, deoarece se mutase după bombardament, „din ordinul ministerului”, iar casa nu mai exista.

Mircea Eliade

La „douăsprezece şi zece”, Gore este cuprins de o agitaţie bruscă, cere plata pentru că „suntem grăbiţi!…[…] Avem treburi. Suntem grăbiţi!” Iese precipitat din cârciumă spunând „ai să mai auzi de Iancu Gore” şi se îndreaptă hotărât spre numărul 14 de pe strada Frumoasă, unde vede „o casă modestă de mahala, cu tencuiala crăpată în mai multe locuri”, care părea părăsită.

Enervat, Gore vorbeşte tare cu personajul imaginar, Păunescu, „poltron şi escroc” care îi mâncase trei milioane şi a şters-o, punându-se la adăpost, iar el este lăsat „aici, singur, sub bombardament!” înjurând furios, Gore îşi scoate pălăria „şi-şi propti palma întreagă pe butonul soneriei”, dar aude sirena care anunţă atac aerian, în timp ce din casele vecine se revărsau glasuri, uşi trântite, peste care se înalţă un ţipăt ascuţit de femeie tânără, strigând: „Ionică! […] Unde eşti, Ionică?”.

Gore reflectează – „sunt nebuni”-, şi îi vin în minte cele „şase mii de capete de vită, de cea mai bună calitate”, pentru care avea permisul de export, dar îi mai trebuia aprobarea de la Ministerul de Finanţe. Vede afişul binecunoscut al avertismentului care indica, printr-un „deget arătător vopsit în negru: La 20 de metri adăpost antiaerian” şi o ia la fugă spre pivniţa-subsol din fundul curţii. Pe uşă stătea scris „Adăpost pentru zece persoane”.

Îşi face probleme dacă o mai găsi loc, intră într-o „odăiţă cu ciment pe jos”, salută, „răsuflând greu”, pe bătrânul care era acolo şi pe cele două femei care-l privesc fără interes, intră în vorbă cu ei, confesându-se întocmai ca profesorul Gavrilescu şi le spune că este din Piteşti, că are douăsprezece mii de capete de vită „de cea mai bună calitate”, argumentând: „Unu-i Gore, Iancu Gore!”. Ca şi pe Gavrilescu, ceilalţi îl privesc cu indiferenţă, iar el este obsedat de timpul ce pare să aibă acum alte valenţe, se uită la ceas şi reia ideea că „a fost ceasul ţarului…Ia să-l luaţi în mână: o să vă speriaţi”.

În mod surprinzător şi cu totul bizar, bătrânul o întreabă sarcastic pe madam Popovici dacă mai are veşti de la Păunescu, aceasta ridică din umeri, dar el continuă cu afirmaţia: „Eu v-am atras atenţia că nu e om serios”. Gore se gândeşte că dacă Păunescu „ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvânt, i-ar fi scos de mult aprobarea de la Finanţe, pentru care îi avansase deja trei milioane. Şi acum ar fi fost cu marfa la frontieră, cele şase mii de capete de vită. Câştig net: patruzeci de milioane. Nu şi-ar mai fi pierdut timpul la Bucureşti, nu l-ar mai fi prins bombardamentul…”.

El face calcule precise, se agaţă continuu de profan, deşi se află într-o lume ireală. După încetarea alarmei, Gore îi dă dreptate bătrânului că a fost doar un exerciţiu, întrucât „nu s-a auzit niciun tun”, se uită din nou la ceas şi constată că „n-a durat nici cinci minute!”. Lipsa de reacţie a celorlalţi îl enervează pe Gore, care îi înjură: „Mama voastră de nebuni!”.

Reîntors în lumea reală, în profan, Gore, orbit de „lumina soarelui” şi obsedat de „escrocul de Păunescu”, de cele şase mii de capete de vite, se opreşte în faţa casei cu numărul 14 şi strigă enervat: „Hoţilor!”. Îşi pune pălăria pe cap şi se îndreaptă spre răcoarea umedă a cârciumii. Se aşază pe „acelaşi scaun pe care stătuse cu o jumătate de ceas înainte”, îl invită din nou pe cârciumar să bea cu el un pahar cu vin şi din nou îl întreabă „ce fel de om e Păunescu?”.

Gândul la cele şase mii de capete de vite îl copleşeşte şi din nou acuză: „Am auzit că e cam escroc. A escrocat lumea…”. Ameninţător, „nimeni nu se joacă cu Iancu Gore”, se referă, din nou, obsesiv, la cele „douăsprezece mii de capete de vită”, această sintagmă devenind element de recurenţă, adică un laitmotiv. El se consolează şi se încurajează, spunând că nu se lasă escrocat „ca nebuna aia de madam Popovici…”. Mirat, cârciumarul îl întreabă de unde ştie de madam Popovici şi îi spune că au trecut „patruzeci de zile de când s-a prăpădit în bombardament, şi nu i-a făcut nimeni pomană”.

Gore este convins că e vorba de altă doamnă, asta de care vorbeşte el este „o cucoană cu nasul lung”, care are o servitoare „cam nebună”, Elisaveta. Află de la cârciumar că şi ea „s-a prăpădit” în bombardamentul din 4 aprilie, atunci când „s-a crezut că e exerciţiu, că se anunţase şi la radio…”. Bomba căzuse în fundul curţii, „în plin adăpost” şi s-a dărâmat şi casa. Gore refuză cu fermitate varianta povestită de cârciumar, se şterge nervos cu batista pe faţă, crezând că îşi bate joc de el pentru că băuse „adineauri doi litri de vin, pe nemâncate”.

La rândul lui, Gore îi relatează cârciumarului cum se certau cucoanele cu chiriaşul lor în adăpost, că acesta nu plătise chiria. Nedumerit, cârciumarul se miră de unde îl cunoaşte Gore pe judecătorul Protopopescu şi-i spune că „azi n-a fost nicio alarmă”. Gore îl ignoră, comandă „varză cu carne” şi înjură iar: „Mama voastră de nebuni!”. Expresia este un laitmotiv în nuvelă şi are rolul de evidenţia starea de tensiune interioară.

Gore pune rămăşag, cu nişte muncitori şi cu negustorul, că există casa şi locatarii, invitându-i să meargă cu el ca să se convingă. Afară, căldura era înăbuşitoare, deşi era mijlocul lunii mai, iar trotuarul „dogorea ca în timpul verii”. Ajunşi în dreptul „unui grilaj de fier în formă de lance”, constată că din casă nu mai rămăsese decât „o masă informă de cărămizi, bârne şi moloz”, însă „aici e numărul 74”, nu 14.

Pentru Gore nu are importanţă numărul, el susţine că aici locuieşte madam Popovici. De-a lungul străzii nu se mai zărea „nicio casă în picioare”. Gore vede afişul pe care scria „Adăpost aerian la 100 de metri”, iar cineva adăugase cu creionul chimic „strada Frumoasă numărul 74”. Eroul priveşte confuz „strada pustie”, ruinele, grămezile de cărămizi şi moloz şi crede că de toate este vinovat escrocul de Păunescu, din cauza căruia el nu este acum „la frontieră, cu şase mii de capete de vită…”. Şi din nou înjură: „Mama voastră de nebuni!”.

Muncitorii îi cer damigeana promisă şi-l acuză că vrea să dispară fără să achite consumaţia la cârciumă. Înfuriat, Gore se opri „cu obrajii dogorind”, îşi scoate portmoneul şi începe să numere nervos bancnotele: „Voi nu ştiţi cine e Gore, le spuse de departe, scoţându-şi portmoneul. N-aţi auzit de Iancu Gore, om de încredere şi de viitor… Dar o să auziţi, adăugă. O să auziţi de Iancu Gore…”. Un copil traversa tocmai atunci strada şi un glas de femeie tânără îl striga: „Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică?Te caut de un ceas, diavole!…”.

Iancu Gore este, aşadar, un individ oarecare, obişnuit, uşor vanitos dar om de cuvânt şi cinstit, „om de încredere”, cu o dorinţă puternică de a se înălţa deasupra banalului, reprezentat de escrocul Păunescu. „O să auziţi de Iancu Gore”, spune el ameninţător în finalul nuvelei. Profanul şi sacrul sunt aici mai puţin sugestive decât la Gavrilescu (La ţigănci), ce a parcurs un drum iniţiatic dinspre viaţă spre moarte, motivându-se cu „firea de artist” şi cu iubirea („am iubit”). Iancu Gore, motivat numai pe plan etic, corect şi cinstit, are înrădăcinate profund normele existenţiale, fiind puternic ancorat la evenimentul cotidian din planul real.

El refuză timpul memoriei, în care pătrunde în mod enigmatic, continuând cu tărie să creadă în banal din neputinţa de a suprapune cele două planuri: profan şi sacru. El iese din timpul real (cârciuma) şi intră în timpul spiritual (adăpostul), din lumea concretă în lumea fantastică, dar nu poate rămâne, nu se poate iniţia din cauză că este dominat de raţional, de verosimil, de logica umană („fugi, domnule, că n-a murit!”).

Miraculosul există în această nuvelă prin episodul adăpostului, prin intrarea lui Gore într-o altă lume (persoanele respective muriseră la bombardament) şi într-un alt timp (trecuseră 40 de zile de la moartea lor) şi este sugerat de câteva elemente, ce se manifestă ca laitmotive, cum ar fi căldura sufocantă, gestul repetat de a-şi şterge fruntea cu batista, graba agitată, precum şi tendinţa permanentă de confesiune.

Ţipătul tinerei femei, care-l strigă pe Ionică, poate fi un simbol al formulei magice pentru ieşirea din timp şi spaţiu. Gore este speriat de revelaţie, se panichează şi încearcă o descărcare spirituală printr-o imprecaţie profană („Mama voastră de nebuni!”), care vine ca o salvare a lui din lumea în care intrase şi în care nu putea rămâne.

În studiul Scriitori români de azi, Eugen Simion face o paralelă a acestei nuvele cu schiţele lui Caragiale, afirmând că „Gore este un Mitică guraliv, înfipt, revendicativ, năpăstuit de soartă să treacă printr-o împrejurare grea. Încă de la prima replică ne dăm seama că Gore suferă de vanitate şi că, mai mult decât paguba îl irită intenţia lui Păunescu (amicul escroc) de a-l duce de nas. […] Gore este, evident, grăbit (şi eroii lui Caragiale sunt totdeauna impacientaţi, modul lor de a nu face nimic este de a se agita, a reclama un stil al urgenţei!). […] În fine, orgoliul lui Gore izbucneşte plenar, ameninţător în clipa despărţirii. […] M. Eliade alege deliberat un individ comun (atributele lui, ca şi acelea ale eroului caragialesc, pot deveni uşor vicii: dorinţă patologică de comunicare (mărturiseşte oricui ce i se întâmplă), grabă (mistica deplasării) şi orgoliul (ambâţul) pentru a trece printr-o situaţie enigmatică. Din nou ideea – devenită axul întregii sale literaturi – că sacrul, miticul se manifestă în aspectele banale ale existenţei”.

Distibuie pe: