Romanul Moromeţii, de Marin Preda, a fost precedat de un lung şir de experienţe, mărturisite ulterior în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977),de unde răzbate strădania ferventă depusă de scriitor în procesul de elaborare a acestei opere cu adâncimi nesperate în perioada creaţiei, ceea ce demosntrează realismul romanului. Atmosfera din povestirile volumului de debut Întâlnirea din Pământuri (1948), din nuvela O adunare liniştită ori din schiţa Salcâmul se regăseşte în Moromeţii prin întâmplări şi personaje, prin motivele şi tehnicile de reconstituire a satului românesc din Câmpia Dunării, aşa cum vieţuia în perioada interbelică.

Alcătuit din două volume, apărute la distanţă de 12 ani unul de altul: volumul I a apărut în 1955, iar al doilea în 1967, Moromeţii se înscrie în literatura contemporană, perioadă ce se situează după al Doilea Război Mondial. Valoarea de excepţie a romanului constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.

Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, satul supus zguduitoarelor prefaceri sociale şi politice, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la Ion al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a „Moromeţilor” constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.

Moromeţii, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar)

Perspectiva narativă este realistă şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.

Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia faţă de evenimente şi personaje, deşi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Siliştea-Gumeşti şi unul imaginar închis, al trăirilor din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Ilie Moromete, personajul principal şi eponim (care dă numele operei)din romanul Moromeţii, este un erou realist de referinţă în literatura română, concentrând tragicul destin al ţăranului agresat de istorie într-o perioadă de schimbări ideologice profunde, cu efecte dramatice asupra satului tradiţional, interval cuprins între anii 1937-1950. Definit de Nicolae Manolescu „cel din urmă ţăran”, Ilie Moromete este un personaj realist şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă meditativ şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului.

Marin Preda

Un alt argument pentru situarea lui Ilie Moromete între personajele realiste este valenţa autobiografică în realizarea personajului, pentru care, după cum mărturiseşte Marin Preda, l-a avut ca model pe tatăl său, Tudor Călăraşu: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa”.

În romanul autobiografic Viaţa ca o pradă,Marin Preda relatează aduceri-aminte în centrul cărora se află tatăl său, întâmplări pe care le-a inclus în romanul Moromeţii. Astfel, aflat la Sinaia, în singurătatea vilei şi într-un peisaj feeric, „am pus mâna pe stilou şi am început să scriu: Ilie Moromete…”. Un alt element veridic prezent în romanul Moromeţii este şi porecla „Paţanghele” pe care sătenii i-o dăduseră lui Ilie Moromete, precum şi personajul Cocoşilă, singurul care îndrăznea să-i spună porecla în faţă lui Moromete: „Cocoşilă îi spunea şi el tatălui meu, adesea, Paţanghele, şi nu înţelegeam de ce tata sta de vorbă cu el şi părea că nu aude porecla”.

Ilie Moromete este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a ţărănimii legate vital de pământul care asigură existenţa familiei şi respectul colectivităţii, iar portretul moral este construit din trăsături puternice şi complexe, ce reies din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământările protagonistului care-i şi determină destinul.

Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului: „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”.

Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie Moromete este „contingent ’911” şi se află între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Ilie Moromete este considerat de unii critici singurul ţăran-filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu fiind relevante pentru firea reflexivă şi atitudinea contemplativă.

Meditând asupra propriei vieţi, când, părăsit de fiii cei mari iar familia se afla în pragul destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că „lumea era aşa cum şi-o închipuia el” şi că nenorocirile sunt „numai ale altora”. Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, deoarece „cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”.

Moromete se aşezase pe o piatră albă de hotar, „cu capul în mâini”, punându-şi un şir nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicaţii pentru declinul în care se afla familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi se consolează: „Am făcut tot ce trebuia […] le-am dat […] fiecăruia ce-a vrut […]. I-am iertat mereu”.

Relevantă pentru spiritul contemplativ este şi scena ploii, când Moromete, udat până la piele de o „ploaie repede şi caldă”, cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizează condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. El se întreabă „ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?” cu un glas plin de amărăciune şi compasiune. Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte: „tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă”, deşi ei au fugit ca nişte trădători şi „n-au vrut să-l muncească”.

Grija lui pentru educaţia copiilor răbufneşte cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele: „toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat […] dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atâta […] că de mâncare e lesne, dar ce le spui? […] şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni” (volumul al doilea).

Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, reieşită, indirect, din majoritatea episoadelor narative. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru „firea sucită” a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-l vândă, dar se poate şi să nu-l vândă, însă răspunde cu voce tare: „Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu”, subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul.

Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor din jur, din cauza logicii sale „sucite”, cum îi spune Catrina. După plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o „ciudată voioşie” şi-i mărturiseşte lui Bălosu „l-am păcălit cu două sute de lei […] i-am dat numai o mie […]. Bălosu se uita la el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea! […] Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?”.

Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficţiune. Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete, discuţiile purtate aici au rolul de a clarifica şi disocia ideile din articolele publicate, de a descifra sensuri nuanţate ale politicii vremii, fără a urmări prezentarea unor fapte de senzaţie.

El este categoric, în viaţa colectivităţii, o autoritate care-i domină prin replici bine gândite, pline de umor şi ironie: „Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?”. Moromete citeşte apoi ziarul „cu glas schimbat şi necunoscut, […] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite […] care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”, concluzionând fără drept de apel: „trei chestiuni se desprind de fapt din această situaţie”.

Mucalit şi ironic, când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl scoală pe Nilă în zorii zilei, care este năucit de decizia tatălui său: „De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem?”, dar cu totul uluit de răspuns: „Aşa, ca să se mire proştii!”. După aceea, la aceeaşi întrebare a lui Paraschiv, Moromete îl pune pe Nilă să-i răspundă, care, citându-l pe tatăl său, îi spune cu bucurie: „Ca să se mire proştii”.

Trimiţând pe Nilă să vină cu caii pentru a căra salcâmul tăiat pe trei sferturi, acesta îi aşează chiar în direcţia în care urma să se prăbuşească pomul, iar Moromete exclamă cu un umor batjocoritor: „Adică da!… Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei”. Exemplele sunt numeroase, „a face haz de necaz” fiind o adevărată filozofie de viaţă a lui Moromete. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” sau certând fetele, care plecaseră la scăldat, în loc să-şi ajute mama să pregătească masa: „Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă”.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, ca tip reprezentativ pentru ţăranul care face eforturi să supravieţuiască în condiţii financiare severe, care caută soluţii pentru a onora plata dărilor către stat, a împrumuturilor la bancă etc. Tehnica amânării este soluţia salvatoare în mentalitatea lui Moromete, prin care încearcă să tărăgăneze o scadenţă, o decizie sau un punct de vedere care nu-i convenea.

Scena „foncierii” este magistral construită de naratorul omniscient, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins provocate de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înţelegeau greutăţile bietului ţăran. Mai întâi, Moromete intră în curte, trece grăbit pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce „cu spatele la agent”, strigă la Catrina, care era la biserică, se răsteşte la Paraschiv, care nu se vedea nicăieri, apoi se răsuceşte brusc pe călcâie şi răcneşte: „- N-am!”.

Totul se desfăşoară sub privirile uluite, năucite ale agenţilor care-l urmăresc descumpăniţi cum se caută, apoi, calm, prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-l însoţea pe Jupuitu şi „i se adresă supărat şi poruncitor: – Dă-mi, mă, o ţigară!”. După ce Jupuitu e gata să-i ia lucrurile din casă, devine împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva „peste o săptămână, două” şi-i explică indulgent: „De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?”.

Fire autoritară, Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase şi hibride, greu de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Naratorul omniscient îl prezintă încă de la începutul romanului „stând deasupra tuturor” şi stăpânind „cu privirea pe fiecare”. Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare („ca să se mire proştii”), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei („mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă”) se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la destrămare.

Relaţia lui Moromete cu celelalte personaje ale romanului scoate la iveală, indirect, alte trăsături considerabile. Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit şi dornic de a comunica permanent cu oamenii, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşi lă, în tovărăşia căruia pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei: „Eşti mort după şedere şi după tutun […] lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”.

La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că „n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva […] oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum”. Auzindu-se strigat, se bucură: „iată că se ivise totuşi cineva”. Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternică a lui Moromete.

În finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”. Niculae Moromete observă cu surprindere schimbările produse în comportamentul şi atitudinea tatălui: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici un respect şi el lasă fruntea în jos şi nu mai zice nimic”.

Ilie Moromete, cel de altădată, abia se mai ghicea, rămăsese numai „capul de humă arsă”, pe care i-l modelase cândva din lut Din Vasilescu şi nu mai participa la adunările din Poiana lui Iocan, care „lipsite însă de omul lor […] aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes”. Schimbările profunde survenite în firea lui Moromete prevestesc prefacerile dezastruoase extinse asupra întregului sat: „trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”.

Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, fu adus acasă în roabă. Pe patul de moarte, Ilie Moromete esenţializează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: „Domnule, […] eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.

Personajul principal al romanului Moromeţii de Marin Preda, Ilie Moromete, este „un contemplativ inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) şi mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor”. (Ion Rotaru)

Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente pe amănunte descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin Preda au independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, vocea auctorială nefiind prezentă în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector. Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la dialog la monolog adresat şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.

Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a lui Ilie Moromete, procedeul fiind propriu naturalismului, formulă estetică modernă prin care ţăranul-filozof meditează asupra condiţiei ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie pe lotul lui de pământ, căutându-şi liniştea în singurătatea familiară a peisajului rural. Protagonistul este un personaj dramatic în luptă cu ordinea socială, apărând cu înverşunare o tradiţie ancestrală.

Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare ale satului românesc. Moromeţii lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie şi claritate.

„Prin Moromeţii, Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite”. (Alexandru Piru)

Distibuie pe: