Ion Creangă este considerat creatorul basmului cult în literatura română, a cărui principală particularitate este caracterul realist al întâmplărilor, iar personajele sunt puternic umanizate şi individualizate. Spaţiul desfăşurării acţiunii este ancorat într-o realitate socială şi istorică determinată, iar faptele ilustrate izvorăsc din legile firii care guvernează omenirea.

Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, fiind publicat la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare”, reprodus apoi de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”.

Împăratul Verde, fratele craiului şi unchiul lui Harap-Alb, este un personaj secundar şi pozitiv, erou de basm numai prin motivul popular al împăratului aflat în impas, deoarece nu avea moştenitori băieţi. Altfel, personajul este realist, deoarece Ion Creangă scoate în evidenţă mai ales trăsăturile ţăranului-gospodar, care reuşise în viaţă, întemeindu-şi o gospodărie solidă şi îndestulată, care-şi educase fetele în spiritul respectului patern şi al bunei-cuviinţe.

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Trăsăturile morale ale eroului sunt conturate atât prin caracterizarea directă făcută de narator sau de celelalte personaje, cât şi prin caracterizare indirectă, faptele şi vorbele sale compunând un model uman demn de urmat.

Păstrător al tradiţiilor străbune, împăratul Verde apelează la fratele lui „să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său, după moartea sa”, întrucât el avea numai fete. Ospitalier şi încrezător în oameni, el îl întâmpină cu bucurie pe nepotul său „şi pe dată îl şi face cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului”.

„El străbătuse în tinereţe acelaşi drum iniţiatic până la statutul actual de conducător recunoscut, energic şi respectat, care îşi câştigase dreptul de a şedea la ospeţe înconjurat de oameni de vază, de a colecţiona pietre preţioase scumpe, de a organiza mese luxoase, cu fast şi bucate alese: „împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite”.

Ion Creangă

Mândru de împărăţia sa vestită în toată lumea, fără să se abată de la valorile etice străbune, împăratul îşi educase fetele în respectul cuvenit părinţilor şi, chiar dacă acestea aveau alte opinii, ele nu îndrăzneau să încalce poruncile tatălui: „Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor?”.

Prin modalităţile caracterizării indirecte, se evidenţiază şi alte trăsături ce reies din atitudinile şi concepţiile personajului, înţelept, împăratul Verde preţuieşte omul şi calităţile lui, indiferent de statutul social, pentru el fiind prioritare valorile morale ca vrednicia, cinstea, supunerea şi loialitatea: „Ia, când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte”; „Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta”.

Educaţia solidă şi nobleţea sufletească reprezintă însuşirile fundamentale pentru care împăratul nu reacţionează la jignirile Spânului, căruia „îi mergea gura ca pupăza”, ci, neobişnuit cu astfel de purtări necuviincioase, se simţea „ameţit” de vorbele răutăcioase ale acestuia.

Demn şi cinstit din fire, împăratul nu suspectează niciun moment viclenia Spânului, astfel încât, atunci când acesta este demascat, „împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit”. Ospitalier şi generos, o primeşte pe fata împăratului Roş cu toată cinstea şi onorurile cuvenite: „le iese înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul şi toată curtea împărătească, ca să-i primească”. Este necruţător cu minciuna şi viclenia, atunci când fata îl demască pe Spân.

Împăratul Verde le dă binecuvântarea celor doi tineri şi le organizează o nuntă ca-n poveşti, la care au fost poftiţi oaspeţi de seamă din toate împărăţiile, încât „Lumea de pe lume s-a strâns de privea, / Soarele şi luna din ceriu le râdea”.

Limbajul împăratului Verde este acela al ţăranului de frunte din Humuleşti, mândru de gospodăria sa, care exprimă în expresii şi cuvinte populare pilde de viaţă desprinse din propria experienţă, între care aceea că omul este sortit să treacă prin multe păţanii: „unii oameni îs mai a dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului, măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui să vadă nu l-or putea găbui cumva?”; „Şi află, nepoate, că asemine pietre fac podoaba împărăţiei mele; nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nicio împărăţie, şi de aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă şi li-i de-a mirarea de unde le am”.

Deşi personaj secundar, împăratul Verde este modelul demn de urmat al omului care a trăit în cinste şi adevăr, care preţuieşte valorile morale şi a reuşit în viaţă tocmai datorită acestui comportament exemplar.

De altfel, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-o „sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)

Distibuie pe: