Camil Petrescu este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, intelectuali trăind în lumea ideilor pure, care sunt imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”

Ioana Boiu-Dorcani este fiica boierului de viţă Matei Boiu-Dorcani, descendentă „a trei logofeţi şi patru spătari”. Tânăra de 29-30 de ani este pasionată de literatura veche bisericească, nu este deloc mondenă, dispreţuieşte balurile şi pe snobii a căror superficialitate este caracteristică „omului de lume”. Ea este alintată de prieteni „jupâniţa”, datorită mândriei reci şi preţuirii pentru strămoşii săi, boieri de viţă veche, a căror genealogie este riguros cercetată, acesta fiind şi scopul pentru care fusese angajat un tânăr pasionat de istorie, Andrei Pietraru.

Portretul fizic al Ioanei Boiu-Dorcani este relevat în mod direct prin intermediul unui articol apărut în revista „Lumea ilustrată”: „ovalul chipului prea fin, ochii prea mari, gura prea expresivă, degetele subţiri”. Orgoliul de castă aristocratică se desprinde, indirect, din privirea plină de „o reverie cu viziuni medievale” şi echipajul elegant care se distinge între toate trăsurile ce se plimbă la şosea. „Jupâniţa”, cum o numeau prietenii, „are treizeci de ani, zece milioane şi nu s-a măritat încă”. Ioana îl admiră pe Stendhal şi reporterul susţine că ea vrea „să semene neapărat cu domnişoara de la Mole…”, afirmaţie care prevesteşte punctul culminant al dramei.

Suflete tari, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

O admiraţie deosebită are Ioana pentru Suzana Boiu, o ascendentă care, cu câteva secole în urmă, în vremea fanarioţilor, avusese îndrăzneala să ceară în căsătorie un haiduc condamnat la moarte, salvându-i astfel viaţa. Ioana Boiu o consideră pe strămoaşa ei „patroana mea” şi mărturiseşte că jupâniţa de demult este „idealul meu în trecut… o simt în sângele meu mai mult ca pe oricare dintre strămoşi”.

Copia portretului pe care o face după tabloul original aflat la mănăstirea ctitorită de această cutezătoare predecesoare seamănă, de altfel, foarte bine cu Ioana nu numai ca trăsături fizice, ci şi ca fire: „ochii mari, ficşi, arzători, ocolesc parcă tot ce e urâciune pământească; fruntea înălţată şi limpede dispreţuieşte bucuriile de preţ mărunt, ale celor din jurul ei…”.

Portretul moral al eroinei reiese, în mod indirect, din faptele, atitudinea şi mentalitatea sa, precum şi din reacţiile bine controlate şi ferme. Ioana Boiu, indiferentă, rece, distantă, mândră, inaccesibilă, îl striveşte cu distincţia ei pe îndrăgostitul Andrei Pietraru, care se simte incapabil de a stabili o comunicare cu ea timp de peste şase ani, de când era bibliotecar în casa boierească. Când el intră în iatacul prinţesei întocmai ca Julien Sorel, ca să o cucerească, Ioana este stăpânită de dilema între a-l alunga cu dispreţ pe umilul servitor sau de a avea cutezanţa predecesoarei sale de a-i accepta iubirea.

Camil Petrescu

Orgoliul clasei sale aristocratice trebuie să fie satisfăcut de firea puternică, autoritară şi poruncitoare a bărbatului. Acesta este şi motivul pentru care, în cele din urmă, îi cedează lui Andrei, fiind impresionată de curajul cu care intrase în iatacul ei, de faptul că se bătuse în duel cu prinţul Bazil, fără să ţină seama de porunca ei, precum şi că acesta repeta gestul lui Julien Sorel, personajul lui Stendhal, din romanul ei preferat (Roşu şi negru).

Ioana fusese logodită cu un francez din înalta societate, dar rupsese logodna, deoarece se simţise jignită de atitudinea superioară a viitoarei soacre, având o primă dezamăgire din partea clasei sociale căreia îi aparţinea. Despre prinţul Şerban, care îi ceruse mâna, are o părere dispreţuitoare, deoarece, cu toate că se consideră „sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor şi cântăreţ”, nu este nimic din toate acestea, ci numai un diletant mediocru.

Poate că şi din cauza acestor dezamăgiri faţă de bărbaţii aparţinând clasei ei sociale, Ioana îi cedează lui Andrei. Cu o educaţie solidă în distincţie şi eleganţă comportamentală, Ioana se autodispreţuieşte pentru că se iubeau în taină de o săptămână şi comportamentul acesta s-ar fi potrivit servitorilor, nu boierilor de stirpe: „De o săptămână, viaţa mea nu e decât o prefăcătorie dezgustătoare”.

Atunci când Andrei şovăie să-i destăinuie tatălui ei legătura lor amoroasă, Ioana redevine dispreţuitoare şi vede, ca şi tatăl ei, în modestul bibliotecar, un arivist mărunt. Ambiţioasă, voind totuşi să-i verifice sentimentele, după ce îl surprinsese sărutând de despărţire pe Elena, Ioana îl tratează cu superioritate şi răceală, nu mai crede ameninţarea lui cu sinuciderea, ci devine sarcastică şi dispreţuitoare, amintindu-şi scena din noaptea în care o cucerise: „Să te omori? Iar […] să te omori?”.

Andrei, „cu un zâmbet alb, cu o linişte de mort”, se împuşcă în inimă pentru iubire, dar omoară în el tocmai iubirea, şoptind cu ultimele puteri: „Pe dumneata te-am ucis în mine… Eşti moartă… mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată”. Finalul piesei sugerează ideea că dragostea dintre cele două personaje ce aparţin unor clase sociale diferite este imposibilă, de aceea soluţia unei iubiri neîmplinite se află în moarte.

Suflete tari situează conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul conştiinţei personajelor, care nu sunt caractere cu trăsături morale tradiţionale, ci personalităţi puternice, adevărate „suflete tari”, pentru care opţiunile devin irevocabile. Ioana Boiu şi Andrei Pietraru aparţin unor clase sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de concepţii inflexibile. Ioana, tributară prejudecăţilor de castă, mândră, inaccesibilă, de o distincţie strivitoare, „dispreţuieşte bucuriile de preţ mărunt ale celor din jurul ei…”.

În opoziţie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecăţi, este însetat de o „dragoste în stare pură”, absolută, dominat de un orgoliu exagerat (hybris),care-l conduce spre eroarea că poate trece peste barierele sociale şi poate să-şi recapete demnitatea umană, de care fusese frustrat în viaţă din cauza condiţiilor sale sociale umile. În fond, el n-o iubea pe Ioana, ci iubea sentimentul de iubire. Aşadar, cele două „suflete tari” care compun un cuplu antitetic pot comunica pasional numai în faza iubirii tăinuite, când interpretează deja alte roluri, purtând fiecare o mască: „De o săptămână, viaţa mea nu e decât o prefăcătorie dezgustătoare”, mărturiseşte Ioana.

Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină şi le determină destinul tragic.

Aşadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecţiuni.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor, sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Distibuie pe: