George Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca prozator, poet, critic şi istoric literar. Monomentala lucrare intitulată Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) este unică nu numai pentru opera sa, ci pentru întreaga literatură română, o creaţie „de geniu, care nu apare decât o dată pe secol şi poate că o singură dată într-o cultură”. (Alexandru Piru)

Prin apariţia primului său roman, Cartea nunţii în 1933, George Călinescu a anulat ideea lansată de Titu Maiorescu (1886), aceea că un critic literar este incapabil să scrie proză de ficţiune. Aşa cum a mărturisit, Călinescu s-a avântat în domeniul literaturii din cel puţin două motive: „pe de o parte de a mă recrea, pe de alta de a face un exerciţiu minor în vederea unei plănuite opere epice”, iar prin caracterul autobiografic al acestei prime proze de ficţiune, marele critic şi istoric literar „se autoportretizează şi zugrăveşte ambianţa familială dintr-un mediu mic-burghez analog celui în care el însuşi îşi trăise adolescenţa”. (Dumitru Micu)

Ion Marinescu, zis şi Jim, este personajul principal din romanul Cartea nunţii de George Călinescu şi un personaj realist, tipic pentru categoria socială a tineretului bucureştean dintre cele două războaie mondiale. Jim reprezintă tipul tânărului modern şi monden al perioadei interbelice din Bucureşti, care a călătorit în Europa şi s-a deprins să meargă la cinematograf, la gale de box, la bar, să vorbească la telefon şi să conducă autoturismul.

Cartea nunţii, de George Călinescu (comentariu literar, rezumat literar)

El îndeplineşte, în unele secvenţe narative, rolul de personaj-martor, deoarece prin ochii săi cititorul / naratarul ia cunoştinţă de aspectul unei case ori de înfăţişarea unor personaje. Portretul fizic al domnişoarei Vera, realizat prin tehnica detaliului, este transmis cititorului aşa cum se conturează în viziunea lui Jim: „Ochii rotunzi, speriaţi, verzi ca bobul de strugure […], nasul drept în profil […], gura fără carnalitate […] compuneau o fizionomie blândă şi impertinentă totodată […]”.

Tânărul este prezent în roman şi în ipostaza de personaj-actor, despre care naratorul obiectiv şi omniscient ştie ce gândeşte, ce planuri are, ce sentimente îl frământă: „Câtăva vreme Jim stătu tulburat de satisfacţia îndrăznelii, de ruşine şi de frică. Îi era teamă de vulgaritatea unui scandal, dar privirea blândă, rătăcită a fugarei (Vera)căreia o uşoară îmbujorare îi ştersese aerul îndrăzneţ, îl linişti şi-l înduioşa”.

Fragmentul descrie senzaţiile tânărului doctor în litere, după ce o sărutase pe domnişoara din tren, într-un gest spontan şi inexplicabil, de care, apoi, îi este ruşine. Reiese, indirect, faptul că Jim are o structură morală solidă, dar şi o sensibilitate accentuată, deoarece el se simte atras puternic de tânăra care, nu peste mult timp, va deveni soţia lui: „Concupiscenţe (atracţie puternică spre plăcerile trupeşti)vagi îl încercau când arunca ochii spre chipul din faţa lui şi-i dădeau o ascunsă ebrietate a pulsului”. Disponibilitatea personajului spre iubire determină apariţia acestui sentiment dincolo de raţiune şi logică.

George Călinescu

Jim este caracterizat direct de către alte personaje: tanti Fira îl consideră inteligent şi frumos („Deştept eşti, Jim! […] Frumos eşti, Jim!”), trăsături pe care şi Vera le admiră cu entuziasm la soţul său („Ce frumos e – se gândea ea sincer – ce puternic, ce liniştit e şi ce privire ageră are!”). De altfel, tânărul este singurul personaj al romanului care nu beneficiază de un portret fizic amănunţit, trăsăturile sale fiind accentuate prin câteva elemente ce sugerează virilitatea, apt pentru procreare, în contradicţie cu sterilitatea locatarilor din casa cu molii, în special cu Silivestru.

Pentru ilustrarea acestor caracteristici, naratorul obiectiv relatează senzaţiile şi percepţiile Verei, îndrăgostită până peste cap de soţul ei, căruia „îi pipăi cu degetele bicepşii braţelor, se miră că degetele lui erau aşa de fibroase şi de păroase, mai ales se entuziasma de marele volum al pieptului lui Jim, pe care acesta intenţionat îl umfla”.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, ca tip reprezentativ pentru tinerii progresişti, pentru care utilităţile şi distracţiile moderne, cum sunt telefonul, autoturismul, spectacolele de teatru, galele de box sau barurile, fac parte din cotidian. Jim are un „«Peugeot» prăfuit”, care, deşi era „o hodogitură lovită şi zgâriată, cumpărată pe nimic şi în rate de la un prieten”, mergea bine şi cu benzină puţină.

Bucureştiul, după trei ani de absenţă din ţară, i se pare modernizat, cu clădiri înalte şi elegante, având un aer de „mare metropolă”, tânărul bucurându-se că reîncepea activitatea teatrului, „dancing-ul şi cinematograful”. Când moştenesc casele de la Silivestru, Jim şi Vera „curăţă locul de molii, ridicând deasupra case noi, pentru oameni noi”, cu ferestre mari şi mobilă modernă, iar în curtea părăginită au sădit gazon englezesc şi au construit o piscină.

Simţul umorului, firea veselă şi deschisă sunt alte trăsături care reies, indirect, din atitudinile şi vorbele acestui tânăr cu mult şarm. De pildă, atunci când o sună pe Dora, pentru prima oară după ce s-a întors de la Paris, vorbeşte ca spicheriţa de la postul de radio, transmiţând „salutări de la Jim prin doză electromagnetică!”. Medy, care avea „cozi mari, negre, strâns împletite”, răsucite în jurul capului ca o „calotă”, se amuză atunci când Jim o persiflează în stilul colocvial al tinereţii: „Până când ai de gând să pastişezi (a imita în mod servil) pe mama lui Ştefan cel Mare? Când ai să renunţi la comerţul de frânghii?”.

Jim Marinescu are o personalitate puternică, socoteşte că numai el este în măsură să decidă cum să-şi construiască viaţa, cu cine să se însoare şi cum să-şi întemeieze o familie, datoria lui fiind numai aceea de a înştiinţa rudele: „Ce folos ar fi fost să ştii dinainte ceea ce în niciun caz nu poţi împiedica dacă vreau eu? Te informez numai, ca să fii în curent cu starea mea civilă, să nu cumva să uit! […] Am întrebat-o numai pe ea (pe Vera)şi apoi am comunicat hotărârea părinţilor, cum fac şi aci, aşa ca o curiozitate care poate să vă intereseze! Prin urmare, s-a terminat!”.

Delicat şi tandru, proaspătul soţ se poartă ca un bărbat adevărat, grijuliu şi ocrotitorcu femeia iubită, aşa cum observă naratorul omniscient: „Jim, care nu putuse aţipi din cauza emoţiilor şi gândurilor ce-l năvăleau, făcu o mişcare precaută să se aşeze mai confortabil în pat, fără să deştepte pe Vera, care dormea cu obrazul lângă pieptul lui. O privi lung şi ocrotitor, trăgându-i uşor cu mâna plapuma peste umărul dezgolit”.

Ca orice tânăr, parcurge etapele primei iubiri, sentiment perceput mai întâi ca pe o necesitate a vârstei („Simţea nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească şi s-o ţină închisă în casa lui, în stăpânirea lui”), apoi o dragoste nelămurită pentru una dintre cele trei tinere, Dora, Lola şi Vera, fiind „provizoriu gelos pe toate” şi recunoaşte în sine că „încercase sub masca prieteniei să savureze emoţia intimităţii cu fiecare”.

Când îşi analizează pornirile erotice, Jim sesizează că pe cele două prietene „dorise să le seducă în chip rece, ca să-şi satisfacă o vanitate virilă”, pe când pentru Vera simţea „un fior cald, indicibil (greu de exprimat) de simpatie”, constatând că iubirea pentru logodnica lui „se strânsese în el picătură cu picătură”, dând naştere unui nou sentiment „de suavitate şi protecţie pudică”, fără niciun fel de insinuaţii lascive ale imaginaţiei.

Limbajul artistic anticalofil se distinge, în principal, prin tehnica detaliului, utilizată atât în descrierea caselor, a interioarelor, cât şi pentru evidenţierea trăsăturilor fizice, a îmbrăcămintei şi coafurii personajelor, constituind adesea un procedeu artistic de caracterizare.

Stilul colocvial defineşte limbajul artistic al romanului şi îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor cotidiene dintre personajele romanului. Se remarcă varietatea registrelor lexicale în limbajul acestora, în funcţie de conlocutor. Cu prietenii de vârsta sa, protagonistul are un vocabular tineresc – „salutări de la Jim prin doză electromagnetică!”, însă atunci când abordează o problematică de cultură, limbajul lui este unul intelectual.

Prima întâlnire a lui Jim cu Vera începe cu o discuţie despre literatură, tânărul doctor în litere dorind să ştie ce poet român este preferatul ei şi-l interesează în mod special dacă îi place Tudor Arghezi. Vera, cu o mină vinovată, recunoaşte că admiră poezia acestuia, dar la şcoală „ne pedepsea când auzea că citim pe Arghezi”.

Romanul Cartea nunţii ilustrează, prin contrast, obiceiuri, mentalităţi, scene din lumea învechită şi sufocantă reprezentată de locatarii „casei cu molii” şi activităţile pline de energie şi vitalitate ale tinerei generaţii, simbolizate, în principal, prin Jim, Bobby, Vera şi celelalte personaje aflate la începutul vieţii.

Distibuie pe: