Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: cumpătarea, sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de oameni şi de adevăr, afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală). Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici a apărut în volumul de debut Novele din popor din 1881 şi s-a bucurat de o largă apreciere critică, Maiorescu însuşi considerând-o un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, mai ales că autorul „s-a inspirat din viaţa proprie a poporului şi ne-a înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice”.

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Mihai Eminescu aprecia faptul că personajele acestor nuvele „nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”. Aşadar, Ioan Slavici construieşte o operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia lui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni. În spirit moralizator, nuvela ilustrează consecinţele nefaste pe care lăcomia de bani şi setea de înavuţire le au asupra individului, hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.

Lică Sămădăul, personaj secundar negativ, este, totodată, un personaj realist şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster), un spirit satanic ce exercită asupra celorlalte personaje o dominaţie fascinantă. Personalitatea lui se conturează din lumini şi umbre ca într-un joc al oglinzilor paralele şi este foarte minuţios şi atent construită de narator.

Slavici sugerează încă de la început trăsăturile dominante ale caracterului lui Lică Sămădăul, „porcar şi el, dar om cu stare care poate să plătească grăsunii pierduţi ori furaţi […] e mai ales om aspru şi neîndurat […] care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi”, de teama căruia tremură toată lumea şi care „ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala de varză”. Cuvântul „sămădău” numeşte o persoană care ţine socotelile cuiva, contabil; supraveghetor peste porcari – conferă Gheorghe Bulgăr, Gheorghe Constantinescu Dobridor – Dicţionar de arhaisme şi regionalisme.

Ioan Slavici

Portretul fizic al personajului este detaliat, Lică era „un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc”. Deşi tot porcar, Sămădăul purta „cămaşă subţire şi albă”.

De la prima apariţie, Lică se comportă ca un stăpân absolut peste oameni şi locuri, autoritar, apoi se prezintă cu cinism şi brutalitate: „Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine şi multe vor fi adevărate şi multe scornite […] de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela care aş crede să-l pot bănui. Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe-aici, cine ce zice şi cine ce face şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!”. Construit ca simbol al degradării morale, însuşirile personajului se desprind în mod indirect din atitudinile şi faptele acestuia.

Lică se conduce după legi proprii, altele decât cele ale statului şi profită cu inteligenţă de protecţia oferită de stăpânii turmelor de porci, care intervin în favoarea lui, chiar dacă este suspectat de jaf şi crimă: „Dacă Lică e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorbă: la urma urmelor, parcă toţi ucigaşii se pedepsesc!? Mai ales când oameni prea cumsecade au trebuinţă de dânşii”.

Bun cunoscător de oameni, Lică mizează pe patima lui Ghiţă pentru bani, exercită asupra celorlalţi şi mai ales asupra Anei o fascinaţie diabolică, deşi aceasta îl caracterizează în mod direct „om rău şi primejdios”, avertizându-şi soţul că este periculos, însuşire desprinsă indirect din ceea ce „se vede din ochii lui, din rânjetul lui şi mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustaţa cu dinţii”.

Crima, înşelăciunea, furtul sunt câteva dintre faptele săvârşite de Lică şi au efecte devastatoare asupra celorlalte personaje, pe care le domină cu cinism şi satanism. El îi dezvăluie lui Ghiţă cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, după care acum simte chiar „plăcerea de a lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare ca să-l sfărâmi când te-a atins cu o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit.”

După uciderea lui Ghiţă, Lică porunceşte să dea foc hanului Moara cu noroc şi, ascunzându-se de jandarmul Pintea, aleargă cu disperare prin pădurea din apropierea cârciumii, priveşte „împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încorda toate puterile şi se repezi înainte. Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului.”

Sinuciderea lui Lică este semnificativă pentru forţa lui  interioară şi nemăsuratul lui  orgoliu, care-i dau tăria extraordinară de a-şi zdrobi capul de tulpina stejarului, preferând acest sfârşit violent decât să cadă viu în mâinile lui Pintea. El moare la fel cum a trăit, dovedind aceeaşi cruzime extraordinară şi aceeaşi hotărâre de neclintit.

Bun cunoscător al psihologiei umane, al rânduielilor rurale, al datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfăptuiseră la cârciuma Moara cu noroc.

Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin apropierea de graiul vorbit, prin sobrietatea stilului şi prin concizia clasică a exprimării. Regionalismele prezente în textul operei şi în replicile personajelor dau autenticitate faptelor şi accentuează specificul românesc al operei. Sadismul lui Lică este realizat magistral prin procedeele artistice ale introspecţiei psihologice, prin comentariile pe care le face naratorul, prin intervenţiile sale în desfăşurarea acţiunii, Slavici construind unul dintre primele personaje realiste puternic individualizate din literatura română, prin cruzime şi satanism.

Scriitor moralizator, Ioan Slavici se distinge prin sancţionarea drastică a protagoniştilor, care este „pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-le stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul”. (Pompiliu Marcea)

Distibuie pe: