Balada populară Monastirea Argeşului a fost publicată – alături de Mioriţa, Toma Alimoş şi Dolca – de Vasile Alecsandri în prima culegere de creaţii populare româneşti din 1852, intitulată Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri. Valoarea artistică a acestor creaţii folclorice a fost, probabil, motivul pentru care Alecsandri a aşezat la începutul culegerii de „nestemate” populare un motto devenit celebru: „Românul e născut poet”.

Balada populară Monastirea Argeşului ilustrează mitul estetic în literatura populară şi are la bază credinţa că nimic durabil şi unic prin frumuseţe nu se poate clădi fără sacrificiul de sine al creatorului.

Monastirea Argeşului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Monastirea Argeşului are un statut aparte în ceea ce priveşte încadrarea în specie, deoarece se situează la graniţa dintre baladă şi legendă: este o baladă, întrucât ilustrează mitul jertfei pentru creaţie, o credinţă străveche, conform căreia artistul îşi asumă sacrificiul de sine în realizarea unei creaţii unice şi compune un erou excepţional, stăpânit de patima creaţiei, căreia nu i se poate împotrivi, săvârşind fapte deosebite, ieşite din comun; este o legendă, deoarece explică existenţa reală a Mănăstirii Argeşului, construcţie unică în lume prin arhitectura cu totul aparte, monument de o frumuseţe deosebită, care se află la Curtea de Argeş – „Monastire-naltă / Cum n-a mai fost altă”.

Aşadar, Monastirea Argeşului este considerată o baladă populară cu trăsături de legendă şi aparţine genului epic, în care, însă, se îmbină armonios elemente lirice, epice şi dramatice. Opera ilustrează mitul estetic, cunoscut şi ca mitul jertfei pentru creaţie, poetul anonim exprimând aici ideea că artistul dominat de patima creaţiei nu-şi poate împlini menirea fără sacrificiul de sine, o concepţie filozofică străveche, ceea ce face ca balada populară Monastirea Argeşului să fie totodată un poem filozofic

Manole este personajul principal al baladei populare Monastirea Argeşului, deoarece are o importanţă decisivă în desfăşurarea acţiunii. Manole este totodată un simbol literar şi un personaj mitic, întrucât simbolizează artistul genial, creatorul capabil de a realiza o operă perfectă şi unică prin frumuseţea şi măreţia ei.

Vasile Alecsandri

De aceea el ilustrează mitul estetic în literatura populară, fiind un erou excepţional, înzestrat cu trăsături ieşite din comun, ca orice erou de baladă, intrat, în acelaşi timp, în legendele neamului românesc. Manole simbolizează ideea că o creaţie unică prin frumuseţe şi trăinicie este totdeauna rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale, în cazul său, iubirea.

Manole este meşterul cel mai priceput, singurul capabil de o zidire măreaţă, „cum n-a mai fost altă”, fiind de la început caracterizat direct de către autorul anonim, prin detaşarea de ceilalţi meşteri: „Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli, zece, / Care-i şi întrece”. Inteligent şi stăpânit de patima creaţiei, Manole suferă cumplit atunci când zidurile se prăbuşesc, dar, fiind un om superior, nu poate munci în zadar: „Iar Manoli sta, / Nici că mai lucra”.

Ales de destin să-şi împlinească menirea de a construi un lăcaş unic prin frumuseţe şi trăinicie, Manole comunică – prin vis – cu Dumnezeu, autorul anonim înzestrându-l cu puteri fantastice, fapt ce reiese în mod direct din propria mărturie, atunci când le povesteşte celorlalţi sfatul primit „aievea”: „O şoaptă de sus / Aievea mi-a spus”.

Statutul de geniu este sugerat, indirect, de capacitatea lui de om superior de a-şi asuma destinul, întregul lui comportament, gândurile şi faptele subordonându-se neliniştii interioare de creator: „Pân-om hotărî / În zid de-a zidi / Cea-ntăi soţioară, / Cea-ntăi sorioară / Care s-a ivi / Mâni în zori de zi / Aducând bucate / La soţ ori la frate”.

Trăsăturile morale care-l definesc reies tot indirect, din propriile vorbe ori fapte şi demonstrează cinste, corectitudine şi respectarea cuvântului dat. Manole le propune celorlalţi meşteri să facă un jurământ prin care fiecare să se angajeze că respectă taina creaţiei: „Noi să ne-apucăm / Cu toţi să giurăm / Şi să ne legăm / Taina s-o păstrăm:”. Atitudinea lui este evidenţiată de verbele la persoana I plural, care formează şi rima versurilor.

Deşi devorat de patima creaţiei, slăbiciunea umană îl cuprinde numai din dragoste profundă pentru Ana, atunci când invocă divinitatea să dezlănţuie stihiile naturii ca s-o oprească din drum. Pasiunea creaţiei îl face dârz şi tenace şi, deşi este tulburat sufleteşte, deşi durerea este nimicitoare, el îşi zideşte soţia, hotărât să-şi împlinească menirea artistică.

Atitudinea lui Manole este ilustrată de verbe sugestive pentru agitaţia lui sufletească: „turba”, „săruta”, „ofta”, „tăcea”, „zidea”. El îşi asumă sacrificiul de sine, îşi jertfeşte iubirea, zidind-o în pereţii mănăstirii, deoarece înţelege că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătească pentru a desăvârşi o creaţie care să dăinuiască în eternitate, el însuşi intrând în nemurire prin opera sa unică şi prin iubirea profundă pentru Ana, cu care se uneşte pentru totdeauna prin moarte. Fântâna din finalul baladei este un simbol al eternizării artistului prin jertfa de sine, care este sfâşietoare şi dureroasă, stări sugerate, indirect, de apa sărată a lacrimilor.

Cea mai mare parte a trăsăturilor lui Manole sunt dezvăluite prin caracterizare indirectă, din propriile gânduri şi fapte, sau prin dialogul cu profunde semnificaţii în conturarea personalităţii excepţionale a artistului, atunci când acesta comunică prin vorbe cu meşterii, cu vodă, cu Ana sau cu divinitatea.

O altă modalitate de caracterizare o constituie antiteza, Manole fiind în opoziţie subtilă cu ceilalţi meşteri, de care se diferenţiază prin măiestrie – „care-i şi întrece” şi în contradicţie cu Negru-vodă, faţă de care meşterul are o superioritate morală şi spirituală – „noi ştim / Oricând să zidim / Altă monastire, / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă!”.

Pentru trăsăturile sale excepţionale, Manole se bucură de simpatia şi admiraţia autorului anonim, sentimente ce reies mai ales din portretizarea directă realizată în finalul baladei: „Manea se perdea, / Ochii-i se-nvelea / […] Mort bietul cădea!”.

Portretul fizic lipseşte, deoarece Manole este un simbol mitic, ilustrând credinţa că orice creaţie desăvârşită, care să dăinuie peste timp este rodul sacrificiului de sine, pe care artistul îl face din patima mistuitoare care-l stăpâneşte şi căreia nu i se poate împotrivi.

Caracterizarea indirectă a eroului popular se realizează şi prin relaţiile cu alte personaje: cu Ana este iubitor şi tandru, meşterilor le impune respect şi ascultare, prin priceperea şi implicarea până la sacrificiu în construirea mănăstirii. În antiteză cu Negru-vodă, care întruchipează orgoliul nemăsurat şi cruzimea conducătorului infatuat, Manole se comportă cu sinceritate şi demnitate, mărturisindu-i că oricând poate construi o altă mănăstire „mult mai luminoasă” şi „mult mai frumoasă”.

Pentru a evidenţia trăsăturile personajului, autorul îmbină armonios cele trei moduri de expunere: naraţiunea scoate în evidenţă calităţile morale ale eroului, descrierea pune în lumină comuniunea cu natura, iar dialogul evidenţiază stările sufleteşti şi gândurile eroului, precum şi relaţia lui cu celelalte personaje.

Balada populară Monastirea Argeşului este o creaţie poetică de mare profunzime a ideilor, construită cu un limbaj artistic ce se bazează pe imagini şi simboluri, valoarea ei pentru cultura românească fiind confirmată de faptul că mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau George Călinescu, au folosit-o ca izvor de inspiraţie în operele lor.

Distibuie pe: