Drama Meşterul Manole a apărut la Sibiu în 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa lui Lucian Blaga se inspiră, ca atâtea alte creaţii literare, din mitul popular al jertfei pentru creaţie, pe care însă scriitorul-filozof îl intelectualizează, adâncindu-l în înţelesurile lui cele mai intime, cu instrumentele teatrului modern, ale curentului literar numit expresionism.

Concepţia estetică a expresionismului se fundamentează prin raportarea lucrurilor la absolut într-o nouă expresie a spiritualităţii umane. Trăsăturile expresionismului pot fi restrânse la cele relevate în drama Meşterul Manole:

• expresia pură a trăirilor sufleteşti;

• imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul întoarcerii la sufletul primar;

• personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie, fiind mai mult simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi umane;

• titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste (Meşterul Manole, Zamolxe, Tulburarea apelor, Avram Iancu şi Anton Pann) au valoare de simbol prin trimitere la mitologie şi plasarea în atemporalitate, prin întoarcerea la mit şi legendă;

• esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând misterele, prefăcându-le „într-un mister şi mai mare”.

Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar, rezumat literar)

Piesa Meşterul Manole este o dramă de idei expresionistă, care are la bază mitul estetic al creaţiei ilustrat de balada populară Mănăstirea Argeşului. Piesa lui Blaga este construită prin jertfa şi suferinţa meşterului Manole, valenţa populară fiind îmbogăţită cu profunde idei filozofice în perspectivă expresionistă. Lucian Blaga specifică „Locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp mitic românesc”.

Manole este personajul central al dramei de idei Meşterul Manole, de Lucian Blaga, la care se raportează toate celelalte personaje, ca purtătoare ale unor idei şi concepţii şi mai puţin ca individualităţi distincte. Manole este creatorul de artă, un martir al frumosului, deoarece creaţia înseamnă pentru el patimă şi mistuire: „Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se împotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!…”.

Manole este un personaj-simbol şi modern, o figură generică, reprezentativă pentru o întreagă categorie umană, fiind mai mult un purtător de simboluri ale unor idei şi concepte, decât o individualitate distinctă. Mira îl vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”, iar în discuţia cu Bogumil, după zidirea Mirei, el însuşi se autocaracterizează ca fiind dominat de patima creaţiei care „e foc ce mistuie […] şi e pedeapsă şi e blestem”.

Lucian Blaga

Lucian Blaga identifică în mod direct, chiar din prima scenă, în didascalii, sufletul „chinuit şi frământat” al lui Manole, care stă aplecat „peste pergamente şi planuri”, măsurând şi calculând. Dramaturgul creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare, prin relevarea ideilor exprimate de personajul-simbol Manole. El este tulburat pentru că „de şapte ani […] nicio izbândă”, zidurile mănăstirii se prăbuşiseră de 77 de ori.

Bogumil descifrează în calculele lui Manole semnificaţii satanice, „numai în iad se socoteşte”, pe când „în împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat”, aşa că unica soluţie rămâne jertfa, pe care meşterul o respinge la început cu fermitate: „A fost săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile”.

Manole trăieşte la cote maxime tragedia creatorului de valori spirituale, durabile peste timp, care constituie conflictul dramatic în lupta cu propriul destin: „A mea a fost patima, eu am fost al patimei”, învingând în cele din urmă artistul în faţa omului Manole. Ancorată chiar de Blaga în „timp mitic românesc”, drama reflectă ideea timpului iniţial al miturilor, situaţiile sunt arhetipale, etern repetabile, jertfa fiind singura care face posibilă o creaţie unică şi veşnică.

Personajul este însă modern prin stările profunde şi ideile filozofice care-i răscolesc fiinţa: Manole se opune mai întâi cu toată forţa jertfei umane care „ar ţine laolaltă încheieturile până-n veacul veacului”, deoarece omul nu se poate ridica la înţelegerile superioare impuse din timpuri ancestrale, apoi se supune febril zidirii neputându-se împotrivi patimei.

Artistul încearcă să găsească răspuns la întrebarea „cine se opune zidirii?”, dar Bogumil, susţinând cu tenacitate doctrina jertfei, consideră că numai sufletul unui om clădit în zid ce ar ieşi astfel din „trupul hărăzit viermilor” şi ar intra „învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei”, ar putea susţine lăcaşul sfânt. Soluţia stareţului este fermă: „numai jertfa cea mare poate să ajute”.

Manole este ros de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere, jertfa mi se cere” şi crede că Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divină este să nu ucizi, iar Satana nu o poate pretinde, întrucât biserica se înalţă împotriva lui. Aşadar, Manole trăieşte chinuitor un conflict interior, este măcinat de căutări, zbătându-se neputincios în dileme existenţiale: „jertfa aceasta de neînchipuit cine o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi puteri necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”.

Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea că echilibrul şi eternitatea Universului sunt determinate de cele două forţe la fel de puternice care-l compun, binele şi răul: „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? […] Poate că unul slujeşte celuilalt”, meditează stareţul Bogumil.

Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative lăuntrice, jertfa şi zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui Faust, monologurile acestor două personaje fiind foarte asemănătoare ca intensitate tragică – „lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! […] Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat”, precum şi ca profundă meditaţie asupra minunii: „povara bisericilor şi-o ţine pretutindeni cu umilinţă pământul […] numai pentru minunea mea nu se găseşte […] piatră necuprinsă de blestem s-o sprijinească subt ceruri”.

Conflictul dramatic este definit prin neliniştea şi tensiunea sufletească ale meşterului, amplificate de iubirea profundă pentru Mira, „femeia adusă de peste apă”, simbolul purităţii, care înţelege patima lui  Manole pentru creaţie şi faptul că pasiunea lui este impusă de destin, ca un blestem.

Caracterizat direct de celelalte personaje, Manole este numit de zidari „Meşterul Nenoroc”, pentru că lăcrimează cu amândoi ochii, semn că „ceva hotărâtor se petrece în el”. La presiunile lui Vodă, artistul mai cere un răgaz de trei zile şi decide că „biserica se va ridica!”. Meşterii se revoltă împotriva hotărârii lui Manole, care conştientizează că este mistuit de patima creaţiei: „am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel” şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o împlinească împreună, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica lui devenind un laitmotiv: „biserica se va înălţa!”.

Manole anunţă zidarilor că jertfa trebuie să fie la fel de măreaţă ca zidirea însăşi, „o viaţă scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie care încă n-a născut, soră sau fiică, […] soră curată, fiică luminată. Mira este revoltată că meşterii vor să comită o crimă şi încearcă să-şi convingă soţul: „Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?…”. Meşterul încearcă s-o determine să plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o zidească. Pentru Manole jertfa lui este iubirea absolută, pe măsura patimii şi pe măsura creaţiei: „aceluia se va lua, care mai tare va iubi”, definindu-se astfel momentul de vârf al conflictului dramatic.

Scena zidirii Mirei, care acum nu mai este „nici căprioară, nici izvor, ci altar […] între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am învins” este partea cea mai lirică a dramei, reliefând, indirect, suferinţa sfâşietoare şi patima impetuoasă a artistului. Manole simte că sacrificiul celei mai iubite fiinţe, este o formă a jertfirii de sine, ceea ce îi dă puterea să împlinească ritualul jocului cu moartea, pe care Mira şi-l asumă cu seninătate mioritică.

Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea, pentru ca artistul să-şi poată împlini idealul estetic: „Lăcaşul creşte nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte”. Manole şi Mira sunt uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai împreună reuşind să desăvârşească miracolul zidirii sfântului lăcaş: „Mira, tu început şi sfârşit, tu totul […]. Între voi două nicio deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una”. Manole se eliberează de mistuirea ce-l arde, cucerind astfel eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită de suferinţă.

Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care confirmă concepţia că nicio creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin iubire: „A mea a fost patima, eu am fost al patimei”. Manole este cuprins şi el de febrilitatea zidirii, dar disperarea îl face să rostească răutăcios: „aprindeţi pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o biserică lui Hristos”. Revolta sa, îmbinată cu o înălţare spirituală superioară, capătă proporţii uriaşe: „dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puţin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin înspăimântătoare!”.

Finalul dramei conturează personajul modern, un meşter revoltat şi răzvrătitîmpotriva faptei cumplite, care vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce răzbate din zidurile bisericii şi-i acuză pe toţi zidarii: „nu scuipaţi că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi că sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul din voi a ucis”.

Manole rosteşte un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de conştiinţă a tuturor celor ce au zidit: „Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră cine va face-o?”. Manole exprimă o dureroasă meditaţie privind singurătatea sufletului său, aflat acum lângă un „lăcaş abia început, mormânt de îngeri şi sfinţi”. Meşterul strânge pumnii împotriva credinţei, „astăzi şi totdeauna”, dar Vodă îl consolează că „biserica ta va cânta peste toată ţara”.

Ca personaj modern, Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa privitoare la blestemul patimii este plină de dramatism: „Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce mistuie preajmă şi purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. […] Doamne, pentru ce vină neştiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?…”.

Creaţia estetică nu este resimţită ca har artistic, ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată. Manole se urcă în turla bisericii, trăgând pentru prima oară clopotul pentru „aceea care cântare de clopot n-a avut”, după care se aruncă „în văzduh”, lăsând în viaţă pe toţi cei nouă meşteri ca certitudini ale adevărului că marile izbânzi ale omului cer totdeauna dramatice sacrificii umane.

Moartea este prezentată ca „un joc de albă vrajă şi întunecată magie”, în care puterea de sacrificiu a artistului de geniu face posibilă atingerea absolutului şi intrarea în eternitate. Autosacrificiul lui Manole se petrece într-o comuniune de dreptate şi iubire cu Mira, după credinţa populară în viaţa de dincolo, semnificând faptul că acesta intră în eternitate şi, odată cu el, iubirea pentru viaţa veşnică şi pentru artă.

Eliberat de patimă, Manole poate admira cu uimire frumuseţea sfântului lăcaş: „Acesta Dumnezeu singur şi l-a ridicat printr-o minune, pe care doar el o înţelege. Eu am fost numai o netrebnică unealtă, o scândură în schelele pe care le dărâmi când clădirea e gata şi folosul vremelnic nu le mai cere”.

Moartea tragică a lui Manole simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, forţa lăuntrică de a eterniza din iubire, cu iubire. Manole este, aşadar, un simbol al destinului creator al omului, fiind dominat de patima creaţiei pentru care acceptă jertfa prin iubire şi din iubire, ca un Faust modern. El atinge absolutul prin creaţia sa, zămislită din suferinţă şi va cuceri astfel nemurirea. Stilul lui Lucian Blaga este dominat de metafore revelatorii, împletite cu proverbe şi zicători, expresii populare, dând originalitate expresivităţii acestei drame de idei ce se înscrie în modernism şi prin limbajul artistic.

Meşterul Manole a lui Lucian Blaga este o capodoperă a literaturii române, mit al miturilor, este „un monument al omului în plină înălţare prin suferinţă a sufletului creator din om – e momentul unei poveşti de iubire care se perpetuează din veac în veac prin cântec şi cuvinte, prin freamătul pădurii şi murmurul apelor. O poveste ca niciodată”. (Liviu Rusu)

Distibuie pe: