Proza lui Ioan Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, cumpătarea şi iubirea de oameni, norme etice pe care omul trebuie să le respecte. Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi afirmă, este adept înflăcărat al lui „Confucius (551-479 î.Hr.), făuritorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea auctorială reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv (doric) al romanului. Perspectiva tradiţională a romanului valorifică monografia etnografică, prin descrierea obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea referitoare la cultura şi mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convieţuiau pe aceste meleaguri: români, saşi, unguri.

După propria mărturisire, Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr şi nu în ultimul rând, cumpătarea, declarând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală). Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a apărut abia în 1906. Această operă literară este „cel mai bun roman al nostru, înainte de Ion”, conform afirmaţiei lui Şerban Cioculescu şi „aproape o capodoperă”, în viziunea lui George Călinescu, deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.

Mara, protagonista complexă a romanului, un personaj eponim (care dă numele operei)şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster), este reprezentativă pentru concepţia artistică a lui Slavici. Fin psiholog, observator atent al sufletului omenesc, romancierul conturează un personaj realist, viabil, de o vigoare surprinzătoare, care-şi dă seama că banii sunt singura cale de a asigura, pentru ea şi copii, o existenţă liniştită, o viaţă demnă şi respectabilă. Eroina este un personaj realist tradiţional, deoarece este tipică pentru ţăranca „de peste munţi şi în genere al văduvei întreprinzătoare şi aprige” (George Călinescu), o femeie puternică, energică şi cu multă afectivitate pentru copiii ei.

Titlul indică numele personajului principal, întrucât această creaţie este, mai întâi, „romanul Marei”, al cărei destin constituie axa fundamentală a epicii, ea fiind considerată şi „prima femeie-capitalist din literatura noastră” (Nicolae Manolescu). Pe Mara n-o interesează averea, ci doar să aibă bani, care să-i aducă respectul celorlalţi, împăcarea cu sine şi o siguranţă constantă pentru viitorul copiilor. Eroina se încadrează în vederile etice ale scriitorului, al cărui deziderat era acela că oamenii trebuie să fie chibzuiţi, harnici şi virtuoşi, ea întruchipând un adevărat exemplu de moralitate.

Ioan Slavici

Mara Bârzovanu rămăsese văduvă cu doi copii, „sărăcuţii de ei”, dar era încă „tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc”, aşa cum o caracterizează direct naratorul omniscient. Bărbatul său, Bârzovanu, fusese „mai mult cârpaci decât cizmar” şi-şi petrecuse viaţa stând mai ales „la birt decât acasă”, lăsându-le copiilor o livadă de „vreo două sute de pruni”, o vie pe dealul Păuliş şi casa, care era a Marei, dată ca zestre când se măritase.

Mara este precupeaţă, deoarece îşi câştigă existenţa din negustorie, „vinde ce poate şi cumpără ce găseşte”, de marţi dimineaţa şi până sâmbătă noaptea ea aleargă cu marfă de la Radna la Lipova, apoi la târgul cel mare de la Arad. Ca o adevărată femeie de afaceri („business woman” – Nicolae Manolescu), Mara are un singur scop, acela de a strânge bani, conducându-se după o regulă specifică economiei de piaţă şi, ca un adevărat negustor, „vinde mai bucuros cu câştig puţin decât ca să-i clocească marfa”.

Portretul fizic, conturat de naratorul obiectiv în mod direct prin detalii, trimite sugestiv la trăsăturile morale. „Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt”, Mara stă toată ziua, neobosită şi energică, la tejgheaua plină de poame, de turtă dulce, de peşte, în timp ce copiii se zbenguie „printre picioarele oamenilor”.

Trăsăturile morale definitorii ale Marei decurg în mod indirect din faptele, atitudinea, mentalitatea şi aspiraţiile eroinei. Femeie aprigă, având un acut simţ al demnităţii umane, se hotărăşte să strângă bani ca să scape de sărăcie şi să-şi crească cei doi copii, pe Trică şi Persida, cărora se străduieşte să le creeze o situaţie materială şi socială cât mai bună. Mamă iubitoare, Mara are modele de viaţă pentru copiii ei, pe fată vrea s-o vadă preoteasă, ca pe cea din Pecica, „o femeie minunată şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă”, iar pe Trică visează să-l facă maistru-cojocar.

Deşi copiii apar „zdrenţăroşi şi desculţi”, sunt, totuşi, „sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi”, însă „nepeptănaţi şi nespălaţi şi obraznici”. Cu toate acestea, Mara este stăpânită de un emoţionant orgoliu matern, mai ales că toată ziua vede copii şi oameni pe care-i compară cu „sărăcuţii mamei” şi atunci gândeşte cu satisfacţie, prin monolog interior: „Tot n-are nimeni copii ca mine!”.

Chibzuită până la zgârcenie, Mara face în fiecare seară socotelile, pune deoparte banii pentru siguranţa vieţii cotidiene şi pentru ziua de mâine. La căpătâiul patului ţine trei ciorapi, „unul pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică”, în care pune zilnic fie şi numai un creiţar şi mai degrabă împrumută banii de trebuinţă pentru a doua zi, decât să ia ceva din ciorapi.

Intrepidă (care nu dă înapoi în faţa greutăţilor, brav, curajos, îndrăzneţ, cutezător), autoritară, Mara are putere de muncă şi o inteligenţă pragmatică, însuşiri izvorâte, indirect, din experienţa ei de viaţă şi de aceea nu cheltuieşte cu uşurinţă nici pentru copiii ei, deşi îi iubeşte enorm, dorind să strângă bani suficienţi care să-i dea puterea să învingă viaţa şi să-i asigure astfel echilibrul sufletesc.

Deşi este zgârcită, Mara nu este lacomă, dorinţa de a avea bani nu o dezumanizează ca pe Ghiţă (din nuvela Moara cu noroc), eroina fiind mereu motivată şi animată în acţiunile ei de dragostea maternă şi de prestigiul în societate. Construită din lumini şi umbre, Mara nu se îndură totuşi să cheltuiască bani nici chiar pentru educaţia copiilor ei, ci găseşte mijloace de a rezolva această problemă prin alte căi.

Din relaţiile cu celelalte personaje, reiese în mod indirect, inventivitatea şi abilitatea femeii de a evita cheltuirea banilor şi a-şi îndeplini, totodată, ţelul în ceea ce priveşte asigurarea viitorului celor doi copii. Când Persida împlineşte şapte ani, Mara o dă în grija călugăriţelor, însă nu se poate hotărî să plătească 60 de florini pe an, aşa cum se înţelesese cu maica Aegidia, deşi „ar fi putut să dea, avea de unde […] dar n-o ierta firea să rumpă din niciunul dintre cei trei ciorapi”.

Maica Aegidia stăruieşte pe lângă maica prioriţa s-o primească pe fată şi pentru numai cincizeci de florini pe an, ba mai intervine şi pe lângă domnul Hubăr, economul oraşului, ca Mara să capete arenda podului peste Mureş. Ca podăriţă, ea obţine un câştig însemnat atât din taxele plătite de trecători, „câte doi creiţari de om şi câte zece de perechea de cai ori de boi”, cât şi din avantajul că-şi pune masa şi coşurile cu marfă la capul podului şi are vânzare bună, deoarece pe acolo „trecea toată lumea”.

Cu toate acestea, ea nu vrea să plătească răscumpărarea lui Trică şi să-l scape de armată „- Nu dau nici un ban!”-, ci se împrumută de la Bocioacă „şaptesprezece sute de florini”, cu gândul ascuns de a nu-i mai înapoia, mizând pe faptul că Trică se va însura cu Sultana, fiica meşterului, şi astfel ea va scăpa de datorie. Dezamăgit de atitudinea mamei, Trică „se dă la Verbonc” de bunăvoie, adică se înrolează voluntar pentru războiul din Italia, unde este lovit în şold „de o ţandără de bombă”, din care cauză Mara se simte vinovată că nu plătise răscumpărarea şi umblă amărâtă, „plângându-se mereu de la Radna la Lipova şi de la Lipova la Radna”.

Inteligentă şi dotată cu un adevărat talent pentru afaceri, ea dă bani cu camătă, însă nu se lăcomeşte, ci implică în această tranzacţie şi pe economul orăşenesc Anton Hubăr, împreună cu care avea şi arenda podului: „Ca femeie cu minte, Mara ştia că n-are niciodată să-şi peardă banii dacă face tovărăşie cu Hubăr. Câştiga, ce-i drept mai puţin, […] dar creşteau şi ciorapii deodată cu copiii”.

Banii îi dau Marei siguranţă de sine şi respectul celorlalţi, ceea ce produce schimbări vizibile în înfăţişarea şi atitudinea eroinei, aşa cum observă direct naratorul omniscient: „Nu mai era Mara podăriţa, nici precupeaţa, nici mai ales văduva rămasă cu doi copii săraci: gătită de nuntă, ea se ţinea drept, vorbea rar şi chibzuit, ba, pentru ca lumea să afle, mai scăpa şi câte-o vorbă despre supărările pe care ţi le fac datornicii”.

Fire energică şi ambiţioasă, Mara ascunde sub masca asprimii, o mare sensibilitate şi suferă de fiecare dată când copiii ei trec prin dificultăţi, fiind totdeauna de partea lor. Plecarea Persidei la Viena împreună cu Naţl şi căsătoria lor secretă provoacă Marei o profundă amărăciune, pe de o parte pentru că fata se însoţise cu un neamţ (de altă etnie şi religie), iar pe de altă parte pentru că ajunsese de ruşinea satului.

Cu toate acestea, Trică îi scrie Persidei că Mara n-o învinovăţeşte şi-i transmite că „n-are să-i pese de gura lumii şi c-o aştept să vie când îi va fi prea greu”, atitudine din care reiese, indirect, dragostea de mamă ce se manifestă necondiţionat pentru fiica ei. Atunci când căsnicia Persidei este în declin, Mara îi stă alături, fiind un permanent sprijin moral pentru fata ei şi o încurajează să treacă peste greutăţile ivite, peste comportamentul violent şi umilitor al soţului: „Lasă, draga mamei! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor!”.

Din perspectivă tradiţională, ca şi Vitoria Lipan (din romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu), Mara este o personalitate puternică, dârză, fermă şi tenace, urmărindu-şi îndeaproape scopul. Dacă Vitoria îşi pune toată energia pentru aflarea adevărului şi pedepsirea vinovaţilor, Mara este preocupată de a strânge suficienţi bani pentru un statut social şi material solid, pentru a se simţi stăpână pe destinul ei. După ce adună sume importante, siguranţa de sine se accentuează, încrederea în propriile forţe îi schimbă atitudinea şi comportamentul, „vorbea mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai rar şi se ţinea mai drept decât odinioară”.

Îi rămăsese, totuşi, neschimbată, prudenţa de a nu cheltui banii adunaţi cu atâta strădanie prin munca ei. La botezul nepotului, Mara intenţionează să-i dea Persidei zestrea, oscilând, descrescător, de la treizeci de mii până la 8 mii de florini, pe care, în cele din urmă, se hotărăşte să-i dea lui Naţl, dar ginerele o roagă să-i păstreze la ea. Mara este mândră şi fericită, vădind orgoliul măgulitor că ea doar atâta „voia ca lumea să ştie…” că are bani şi că ginerele său a considerat că la ea „sunt mai bine păstraţi”.

Întruchipare a ţăranului român, Mara este „creştină adevărată”, cum o caracterizează direct naratorul omniscient, merge la biserică, mulţumeşte „cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu”, îi învaţă şi pe copii: „închinaţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei”, înscriindu-se ca personaj tradiţional prin respectul pentru credinţa ortodoxă.

În concluzie, calculată şi chibzuită, harnică şi inteligentă, cu o mare voinţă şi stăpânire de sine, Mara întruneşte toate virtuţile ce compun viziunea etică a lui Slavici, care construieşte astfel o eroină demnă de toată preţuirea şi faţă de care are simpatie şi înţelegere: „Nici că se uitau însă oamenii ca mai nainte la dânsa. Las’că banul te ridică şi în sufletul tău şi în gândul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie”.

Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, scriitorul construieşte imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi: „Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut să o respecte”. (Nicolae Manolescu)

Distibuie pe: