Camil Petrescu (1894-1957) este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, intelectuali trăind în lumea ideilor pure, care sunt imposibil de aplicat în realitatea concretă.

Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”,că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”

Act veneţian, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Marcello Mariani, personaj secundar al dramei, întruchipează aventurierul, tipul tânărului monden, simbolizând o epocă a depravării şi a libertinajului ce caracteriza Veneţia în secolul al XVIII-lea. Deşi descendent din nobila familie Mariani, „înscrisă în Cartea de aur de la 1214, iar de la 1534, baroni ai Sfântului Imperiu…”, Cellino este numai „rămăşiţa unui neam ilustru”, aşa cum îl consideră Pietro Gralla.

El nu reacţionează în niciun fel la jignirile acide ale contelui, deoarece este copleşit de superioritatea morală covârşitoare a acestuia, autocaracterizându-se ca fiind un aventurier superficial, preocupat numai de femei şi de evenimente mondene: „Eu sunt născut să iau o şocolată pe zi la Florian şi să scriu scrisori de dragoste”.

După întâmplarea tragică din noaptea întâlnirii cu Alta, Cellino îşi descoperă profunzimi nebănuite, conştientizând că viaţa are cu totul alte valori pentru care merită” să trăieşti: „De trei săptămâni de când v-am întâlnit, am învăţat lucrul cel mai de seamă pe care-l poate învăţa un om întreg… Că această viaţă nu merită să fie trăită cu orice preţ”.

Camil Petrescu

Cellino şi Pietro sunt cele două jumătăţi simetrice ale unui bărbat care ar constitui simbolul absolutului, atât în viaţa socială, cât şi strict individual. Iniţial, Pietro considera că deţine adevărul despre femei şi despre iubire: „Cine aleargă şi nu se opreşte la una singură, pierde din femeie ceea ce e mai bun”.

El ajunge să gândească exact invers, având un acut sentiment de vinovăţie, simţindu-se jenat şi ridicol pentru că-i dăduse lecţii lui Cellino, un adevărat specialist în cunoaşterea femeii: „Ah, de ce nu te-am întâlnit mai demult… de câtă suferinţă şi ridicol aş fi fost cruţat… deşi eram atât de îngâmfat, încât poate că chiar dacă te-aş fi întâlnit, nici nu aş fi stat de vorbă cu d-ta… Acum înţeleg ce neghiobie te sfătuiam atunci când te certam că schimbi mereu femeile”.

Cellino este convins că femeile constituie principala distracţie în viaţă, dacă bărbatul respectă o singură condiţie, aceea de a nu le lua în serios, deoarece ele nu iubesc, ci vor numai să sufere atunci când sunt părăsite: „Femeile nu iubesc… ele suferă numai fiindcă sunt părăsite. […] O femeie cu care rămâi mai mult decât trebuie, te dispreţuieşte căutând neapărat pe un altul capabil s-o părăsească”.

Concepţia fiecăruia dintre cei doi bărbaţi poate fi o viziune absolută despre iubirea reflectată în sufletul femeii. Pietro preferă femeia ca esenţă şi unicat, ca monadă, reprezentată de Alta, pe care o aşază „deasupra tuturor celorlalte femei”, văzând în ea femeia ideală. Cellino, dimpotrivă, consideră că femeia ideală există pe lume, dar nu într-o singură fiinţă, ci „risipită în toate femeile”, de aceea ea trebuie adunată „luând de la fiecare câte ceva, de la sute şi din sute de femei”.

Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora.

Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină şi Ie determină destinul tragic. Aşadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecţiuni.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor, sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Distibuie pe: