Moţoc, personaj secundar al nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, este un boier lacom şi nemilos, avid de putere şi de avere, individualizându-se, mai ales, prin viclenie, fiind deprins a se ciocoi la toţi domnii”. Moţoc are atestare istorică, el fiind menţionat în mai multe documente, dar Costache Negruzzi construieşte personajul având ca sursă de inspiraţie Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Grigore Ureche.

În timpul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1552-1561), Moţoc „fu atotputernic şi credincios tronului”, însă către sfârşitul perioadei, „Moţoc este corupt şi adus a trăda în luptă pe domnitorul seu, care, învins, fuge în josul ţerii, pe 10 nov. 1561” (C. Diaconovich, Enciclopedia Română). În cronica sa, Grigore Ureche notează faptul că Ştefan Tomşa trimisese, ca să-l întâmpine şi să încerce să-l întoarcă pe Lăpuşneanul în hotărârea de a ocupa tronul Moldovei, pe „Moţoc vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spanciog spătar”, împrejurare cu care şi Negruzzi îşi începe nuvela.

Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (comentariu literar, rezumat literar)

Ficţiunea auctorială (a autorului) a creat personajul pentru a contura mai convingător cruzimea domnitorului, întrucât adevărul istoric atestă faptul că Moţoc a fost ucis la puţin timp de la urcarea pe tron a lui Lăpuşneanul: „Văzându Tomşa vodă că împotriva acei puteri nu va putea sta, cu sfetnicii săi, cu Moţoc vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spanciog spătar, au trecut în Ţara Leşască şi s-au aşezat la Liov […]”. Lăpuşneanul a trimis „pre sluga sa […] la Liov de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Moţoc vornicul şi lui Spanciog spătariul şi lui Veveriţă postelnicul”, îngropându-i apoi la mănăstirea Onofrie. (Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”).

Trăsăturile caracteriale ale personajului reies în mod direct din referirile naratorului şi ale altor personaje şi indirect din vorbele, atitudinea şi faptele lui. Ca mesager al lui Tomşa, atitudinea lui Moţoc este mai întâi îndrăzneaţă, chiar insolită, propunându-i lui Lăpuşneanul să renunţe la tron, întrucât „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”. Reacţia tăioasă şi ameninţătoare a acestuia schimbă cu totul comportarea boierului, care devine linguşitor şi, „căzând în genunchi”, îi cere să aibă încredere în ei, boierii.

Costache Negruzzi

Lăpuşneanul îi reproşează lui Moţoc trădarea din prima domnie, pentru că acesta, „fiind mai mare peste ostile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat”, fapt atestat istoric şi consemnat în cronica lui Ureche. Ticăloşia binecunoscută a lui Moţoc reiese din caracterizarea directă făcută de personajul Lăpuşneanul, care-l consideră „învechit în zile rele şi deprins a te ciocoi la toţi domnii”, scoţând în evidenţă şi alte însuşiri ale boierului: linguşirea şi perfidia. Slugarnic şi dorind să câştige bunăvoinţa lui Lăpuşneanul, Moţoc îşi exprimă loialitatea, asigurându-l că „un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale”.

Reacţia ameninţătoare a voievodului – „… ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa” – îl înfricoşează şi, ca urmare, atitudinea lui devine mai josnică şi mai făţarnică decât oricând. Naratorul caracterizează, indirect, printr-o maximă, această comportare infamă: „Motoc îi sărută mâna asemenea cânelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate”. Faptul este dovedit, indirect, şi prin atitudinea lui Moţoc, deoarece îi oferă sprijinul lui Lăpuşneanul să ocupe tronul Moldovei, deşi îl întâmpinase ca mesager al lui Tomşa.

Prin caracterizare directă, naratorul notează satisfacţia personajului atunci când vodă îi promite că sabia lui „nu se va mânji în sângele tău”. Moţoc socoteşte că a repurtat o victorie asupra lui Lăpuşneanul, fiind „mulţămit de făgăduinţa ce câştigase” şi conştient de faptul că „Alexandru-vodă o să aibă nevoie de un intrigant precum era el”. Moţoc nu are niciun scrupul, profită de avantajele funcţiei de vornic la Curtea domnească pentru a stoarce taxe şi biruri exagerate din munca bieţilor ţărani. De aceea, el este linşat de norodul venit la porţile palatului, care a cerut într-un glas „capul lui Moţoc, vrem”.

Din comportamentul manifestat în acest episod, reies în mod indirect şi alte însuşiri ale personajului. Crud şi plin de ură, Moţoc îi spune domnitorului să pună tunurile pe mulţime, apoi, laş, începe să se văicărească şi să se lamenteze: „fie-vă milă de jupâneasă şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spovedesc!”. Viclean şi abject, boierul înalţă rugi Fecioarei Maria să-l scape de primejdie, jurându-se să facă o biserică, să postească tot restul vieţii, dar imediat infatuarea şi răutatea ies la suprafaţă: „Pune să deie cu tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”.

Trăsăturile vornicului Moţoc sunt ilustrate direct de către narator – „strigă ticălosul”, „ticălosul boier” şi indirect prin atitudinea şi vorbele personajului – „plângea, ţipa, suspina”, „se bocea ca o muiere”, „îşi smulgea barba” -, autocompătimindu-se cu laşitate: „O! păcătosul de mine!”, „Oh! Nenorocitul de mine!”. Moţoc este un personaj individual, având un rol determinant în realizarea conflictului nuvelei şi în desăvârşirea imaginii politice a Moldovei din timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanul.

Arta de narator a lui Negruzzi este remarcabilă mai ales prin forţa de construire a gesturilor patetice, prin cuvintele memorabile ale personajelor şi prin observaţia atentă auctorială în introspectarea reacţiilor şi a atitudinii acestora. Invocaţiile lui Moţoc adresate Sfintei Fecioare scot în relief, indirect, perfidia şi ticăloşia personajului, care este în stare să promită orice numai să scape de mânia norodului: „Oh! păcătosul de mine”, „Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!…”, „Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta”.

Naratorul se implică emoţional în actul justiţiar, satisfacţia că boierul este pedepsit pentru toate nelegiuirile este ilustrată prin epitete sugestive pentru mârşăvia personajului: „ticălosul boier”, „ticăitul boier”, precum şi prin verbele la imperfect, sugerând şi o ironie caustică: „Şi plângea, şi ţipa, şi suspina”; „răcnea cât putea”. Imaginile vizuale sunt foarte sugestive pentru moartea violentă de care are parte Moţoc: „Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sângele ce se închegase pe lespezi”; „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi”.

În Istoria literaturii române, editată de Academia Română, se afirmă că scriitorul Costache Negruzzi „a adus o contribuţie esenţială la procesul de dezvoltare a limbii şi literaturii române din perioada paşoptistă”, mai ales prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul care „va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate”. (Vasile Alecsandri)

Distibuie pe: