I.L. Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală, alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societăţii româneşti, inaugurând o epocă literară de înaltă valoare artistică, atât din punct de vedere tematic, cât şi al limbajului surprins cu măiestrie neegalată până astăzi.

Sarcastic şi necruţător, Caragiale satirizează sclipitor incultura, imoralitatea, corupţia, prostia omenească în cea mai largă accepţie a cuvântului, toate acestea fiind îmbrăcate în mantia transparentă a unei spoieli de cultură, a unui parvenitism provocator, atitudini ce se manifestă nu numai la indivizi izolaţi, ci la întregi categorii sociale.

În comediile sale, Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Comedia O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884. O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri sociale şi politice, în care Caragiale ilustrează dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi.

Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei – Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” – şi membrii partidului de guvernământ – Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.

Nae Caţavencu, avocat, directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, şeful opoziţiei politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al parvenitului. El este reprezentantul unei adevărate „şcoli” de frazeologie patriotardă (fals patriotism),manifestare ce are la bază lipsa de conţinut a ideilor exprimate cu emfază. Caţavencu este fondator şi preşedinte al Societăţii Enciclopedice „Aurora Economică Română”, a cărei prescurtare – A.E.R. – este sugestivă pentru statutul de societate fantomă, prin care îşi însuşeşte ilegal sume importante de bani.

I.L. Caragiale

Dovada ilegalităţilor financiare este poliţa falsificată pe care o găseşte, fără efort, Trahanache, prin care Caţavencu îşi însuşise fraudulos 5.000 de lei din fondurile societăţii: „Girurile astea două cu care onorabilul d.Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării?”. Comicul de caracter relevă însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele acestui politician, iar în mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Nae Caţavencu este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Patron de ziar şi conducătorul opoziţiei politice, Caţavencu vrea să pară un cetăţean onorabil, dator să informeze opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantaj ist josnic, folosind scrisoarea ca unealtă în dorinţa de parvenire, aceea de a obţine postul de deputat („Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”).

Şef al partidului de opoziţie, Nae Caţavencu se comportă fără niciun scrupul în lupta politică. El ajunge în posesia scrisorii de amor pierdute de Zoe prin înşelăciune şi viclenie: îl surprinde pe Cetăţeanul turmentat citind o scrisoare şi, recunoscând scrisul prefectului, Caţavencu îl invită „la o ţuică”, îl îmbată şi-i fură documentul.

În ambiţia sa nemărginită de a parveni, de a ocupa un loc în Parlament, Caţavencu nu se sfiieşte să cerşească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la şantaj: „vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi … Între fruntaşii politici […] Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”. Comicul de limbaj îi ilustrează prostia, deoarece el se autoinclude între „gogomanii” politici din fruntea judeţului.

Parvenit, şantajist, grosolan şi impostor, se conduce după deviza „scopul scuză mijloacele”, pusă însă, din pricina inculturii, pe seama „nemuritorului Gambetta”, pe care-l confundă cu Niccolo Machiavelli, acesta fiind, de altfel, celebru pentru acest principiu al succesului în parvenitism. Caţavencu este înfumurat şi impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma şantajului („Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea: „în sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!”.

Prin comicul de situaţie reies, în mod indirect, şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără niciun scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe. Demagogia este principala trăsătură de caracter a lui Caţavencu – „nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină”, iar atunci când ea îmbracă forme patriotarde, personajul este de un ridicol desăvârşit: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România…”.

Comicul de limbaj se manifestă mai ales în discursurile politicianului, care reliefează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie „o poză” de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-l îneacă, dramaturgul evidenţiind aceste atitudini ridicole prin didascalii: „Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… În aceste momente solemne… (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge)… la fericirea ei!… la progresul ei!… la viitorul ei! (plâns cu hohot, aplauze zguduitoare)”.

Ignoranţa lui Caţavencu este evidentă atât din nonsensul afirmaţiilor – „Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”; „Societatea noastră, dar, noi, ce aclamăm noi? Aclamăm munca, travaliul care nu se face deloc în ţara noastră”. Aceeaşi lipsă elementară de cultură rezultă şi din confuzii semantice, Caţavencu numindu-i „capitalişti” pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizându-se „liber-schimbist”, cuvânt care defineşte pe cel care promovează libertatea comerţului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorului capitalist şi nicidecum sensul de flexibil în concepţii.

Prin comicul onomastic, se sugerează, indirect, firea de mahalagiu, de palavragiu a lui Caţavencu, întrucât caţă înseamnă persoană răutăcioasă, cicălitoare, iar cuvântul caţaveică numeşte o haină cu două feţe, de unde reies, indirect, ipocrizia şi demagogia individului. Aşadar, principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor etice remarcându-se comicul de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume.

Dialogul şi monologul constituie modalităţi de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului, caracterizarea directă fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg. Prin didascalii (parantezele autorului) şi indicaţii scenice (sugestii pentru regizor), care sunt adevărate fişe de caracterizare directă / indirectă, dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.

În studiul intitulat Comediile d-lui Caragiale, Titu Maiorescu apără valoarea artistică a operei şi demonstrează că întreaga creaţie artistică ilustrează realitatea politică şi socială a epocii, dând astfel o replică usturătoare inamicilor scriitorului: „Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi, acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi, în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.”

Criticul susţine în continuare rolul moralizator al artei, care îşi propune să îndrepte tarele şi moravurile politice şi sociale, iar în cazul lui  Caragiale acestea se corijează prin râs.

Distibuie pe: