Neculai Isac, originar din Bălăbăneşti, ţinutul Tutovei, este naratorul-personaj (narator autodiegetic) al povestirii Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu, care povesteşte la persoana I întâmplarea nefericită din tinereţe. Portretul fizic este alcătuit în mod direct de către naratorul obiectiv (heterodiegetic) care descrie un „om ajuns la cărunteţă, dar se ţine drept şi sprinten pe cal”. Faţa negricioasă, mustăcioara tunsă, nasul vulturesc şi sprâncenele întunecoase „arată încă frumuseţi şi bărbăţie”, deşi ochiul drept era închis şi-i dădea un aer „trist şi straniu”.

Caracterizarea directă făcută de către personajul comun, comisul Ioniţă, conturează, în antiteză, portretul protagonistului. în tinereţe, „acest mazâl” era „voinic, frumos şi rău”, cum „nu erau mulţi în ţara Moldovei”, deosebindu-se fundamental de bărbatul cărunt de acum, înţelept, liniştit şi care „grăieşte aşezat”, cu glasul blând şi moale.

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar)

Neculai Isac fusese un bărbat seducător, alerga pe drumuri „fără hodină şi fără astâmpăr”, dovedind o energie ieşită din comun. Din autocaracterizare, reiese că lui Neculai îi plăcea să bea vinul cu prietenii, deoarece „numai dragostea cere singurătate”, amintindu-şi cum, în urmă cu peste 25 de „ani, era vesel, energic, neastâmpărat, străbătând călare Moldova, împletind negoţul cu dragostea pentru „ochii negri”.

Protagonistul-narator îşi aminteşte, cu glasul încărcat de tristeţe, întâmplarea care l-a lăsat fără un ochi. Astfel, din faptele şi comportamentul lui Neculai, rezultă, prin caracterizare indirectă, inocenţa tinereţii, când „nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor”, precum şi agilitatea cu care a reacţionat atunci când a aflat de la Marga despre jefuirea pusă !a cale de ţigani. înarmat cu două pistoale, Neculai se dovedeşte curajos în conflictul cu ţiganii. Atunci când a simţit „o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”, a împuşcat agresorul.

Mihail Sadoveanu

Cu ochiul teafăr a zărit lumina hanului şi a început să strige după ajutor, animat de dorinţa de a trăi şi de a primi îngrijiri. Neculai simţise o durere sfâşietoare în suflet, atunci când văzuse pe colacul de piatră al fântânii sânge proaspăt, semn că ţigăncuşa Marga fusese ucisă şi aruncată în fântână: „sângele mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii”.

Neculai Isac poartă cu sine o amintire dureroasă, care lăsase urme de neşters pentru toată viaţa, susţinând, parcă, afirmaţia: „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii”. (Nicolae Manolescu – Imaginarul sadovenian)

În final, naratorul omniscient (heterodiegetic) conturează în mod direct suferinţa protagonistului, declanşată de amintirea cumplitei întâmplări: „Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat”. Chipul lui Neculai Isac exprima chinurile care nu-l părăsiseră în toţi aceşti ani, descrierea directă a înfăţişării sugerând eternizarea acestei poveri sufleteşti: „Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere”.

Distibuie pe: