Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, ilustrează evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui, „gospodari tot unul şi unul”. Întâmplările şi evenimentele nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate acele fapte ce devin momente de referinţă în conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”. (George Călinescu)

Romanul compune universul ţărănesc al moldovenilor, în centrul căruia se află Nică, personajul care parcurge un proces de formare a personalităţii sub acţiunea educaţiei şi a experienţei dobândite, evoluând de la băiatul „prizărit” şi „ruşinos” la adolescentul nevoit să părăsească lumea copilăriei şi să pornească spre alte meleaguri şi alţi oameni, ceea ce dă operei caracter de bildungsroman.

Nică a lui Ştefan a Petrii este personajul principal şi autobiografic al romanului şi totodată personajul-narator care povesteşte evenimentele şi întâmplările cu caracter autobiografic într-o cronologie selectivă, rămase pentru totdeauna în memoria afectivă a scriitorului. Protagonistul este un personaj realist, tipic pentru categoria copiilor ce au trăit fericiţi perioada de început a vieţii, de aceea Nică este considerat simbolul copilului universal, din orice epocă sau din orice loc al lumii: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea personajului, care parcurge evolutiv etapele de la copilărie la adolescenţă. Amintirile eroului încep prin impresia puternică pe care o are asupra copilului şcoala din Humuleşti, înfiinţată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu. Vrednicul părinte adunase o mulţime de băieţi şi fete, printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea” (autocaracterizare). Copiii nu înţeleg rostul învăţăturii, sunt îndărătnici şi de aceea, pentru a-i sili spre învăţătură, părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le aduce ca „dar de şcoală nouă pe „Sf. Nicolai” şi „calul bălan”.

Nică, asemenea celorlalţi şcolari, este atras de tot felul de năzbâtii şi de năzdrăvănii şi nu se arată interesat de învăţătură. Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele […] câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor bondari”. Lui Nică începuse să-i fie dragă Smărăndiţa popii şi, ca să fie admirat de ea, băiatul devine silitor şi progresează vizibil la învăţătură.

Din nefericire, perioada frumoasă şi plină de bucurii se termină brusc pentru Nică, întrucât bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi în zadar umblase părintele Ioan să găsească alt dascăl, că unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a urma şcoala mai departe, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai departe”, spre deosebire de Ştefan a Petrii care era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi […], n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Ion Creangă

Nică trece prin momente de nefericire, deoarece este silit să părăsească meleagurile natale pentru a continua şcoala. Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe vărul lui, Dumitru, la şcoala lui Alecu Baloşdin Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului şi trăieşte acut sentimentul înstrăinării.

Călătoria a avut loc într-o dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, mai ales că au loc o serie de ghinioane şi întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistriţa.

Fericit că se întorsese acasă, Nică a cântat în ziua de Paşti, la biserică, „îngerul a strigat!”, rugăciune învăţată la şcoala din Broşteni, spre uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar bucuria lui  nu poate fi deplină pentru că la Broşteni fusese tuns chilug şi se simţea ruşinat că nu mai avea plete, iar acest fapt este un prilej de distracţie pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

„Vârsta de aur” a vieţii este lipsită de griji şi plină de bucurii, iar Nică ştie să profite cu toată fiinţa de farmecul copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. Edificatoare pentru starea de fericire a lui Nică pus pe şotii şi năzdrăvănii, este partea a doua care începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, […] parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. […] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”.

Prin autocaracterizare, personajul evidenţiază starea de fericire a vârstei fără griji şi fără necazuri, când interesul copilului se îndrepta numai către petrecerea cât mai plăcută a timpului. Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale, Smaranda, care „ştia a face multe şi mari minunăţii”, femeie harnică şi pricepută, care-şi creştea cu dragoste şi devotament copiii, având o puternică dorinţă, aceea de a-l vedea pe Nică ajuns popă. Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, ca tip reprezentativ pentru copilul fericit, atras de năzbâtii şi pus pe şotii, trăsătură general-valabilă pentru „copilul universal”.

În partea a doua a Amintirilor, naratorul povesteşte întâmplări devenite celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui Ştefan a Petrii, episoade care se pot desprinde ca texte independente şi cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”. Din aceste episoade narative reies, în mod indirect, firea neastâmpărată a lui Nică, vioiciunea şi isteţimea sa, aceste întâmplări devenind adevărate repere ale unei copilării minunate.

Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi, pentru că obişnuia să-şi facă toate plăcerile, se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui, moş Vasile, care avea un „cireş văratec”. Isteţ şi bun cunoscător al firii umane, băiatul se furişează din casă şi plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, pe care venise să-l ia la scăldat. Află de la mătuşa Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş „în cireşul femeii” şi începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea jos din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în „nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palanca (culcată)la pământ”. Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria” au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se duce acasă şi, tăinuind pozna faţă de mama sa, se arată „foarte cuminte în ziua aceea …”.

În aceeaşi seară, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar)şi-i impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său pentru stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică învaţă din această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la biserică şi la horă.

Episodul narativ cunoscut sub numele „pupăza din tei” completează portretul protagonistului, accentuându-se lenea proverbială a copilului, despre care naratorul-personaj afirmă că era „slăvit de leneş”. Nici nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că Nică face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă, Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să nu-l spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-dimineaţă „de vuia tot satul”.

Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor „angajaţi la prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la teiul în care îşi avea pupăza scorbura, se urcă în copac, bagă mâna şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune apoi în gura scorburii căciula, se dă jos din pom, ia o lespede, apoi se urcă iar şi pune lespedea în locul căciulii.

Duce apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”. La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o ascunde în pod, într-o putină. Inteligent şi inventiv, Nică reuşeşte să scape de pupăza care-l trezea în zorii zilei şi plănuia să scape definitiv de pasărea nesuferită. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă.

Speriat să nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când se apropie de el „un moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare „găinuşa ceea”. Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”, apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Nică se enervează îngrozitor, îl ia pe moşneag de piept, pretinzându-i bani pe pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin târg.

Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre Humuleşti, uitându-se înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul buclucaş. Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul din pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta de mama focului „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce rea e lumea, care vorbeşte vrute şi nevrute şi acuză oameni nevinovaţi.

O întâmplare devenită celebră şi simbolică pentru o copilărie lipsită de griji este episodul scăldatului. Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Mincinos şi laş, Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să plece la scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda observă că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu mâhnire: „îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă”. Fetele aflate la scăldat au început a-şi da ghionturi şi a chicoti, amuzându-se despre cele întâmplate. Ajuns într-o situaţie limită, băiatul se frământă şi-i vine să intre în pământ de ruşine.

Ingenios, Nică se gândeşte cum să facă să ajungă acasă fără haine pe el, o ia prin păpuşoi (porumb), prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi soseşte, cu chiu şi vai, în ograda casei sale. Nică se uită cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna s-o sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi harnic „ca o fată mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul, sensibil, lăcrimează de bucurie, dar şi din cauză că îl mustra cugetul pentru supărarea pricinuită mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autocaracterizare plină de ironie (autopersiflare): „Ia, am fost şi eu în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a treia începe cu un monolog dialogat (solilocviu) al scriitorului cu propriul cuget încărcat de aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând referiri şi la istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de şcoală, între care vărul său, Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele şcolare aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o imagine realistă asupra şcolii româneşti din acea perioadă, motivând totodată resentimentul lui Nică pentru această profesie.

Partea a patra debutează cu ilustrarea tristeţii erouluicare, „în toamna anului 1855”, este silit să-şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”.

La începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti. Nică se simte puternic legat de meleagurile natale, de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, de familia lui  şi de obiceiurile tradiţionale ale satului natal, care făceau să-i salte inima de bucurie. Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia cântecele lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar fi fost zi de sărbătoare.

Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata)de inimă” să plece printre străini şi să-şi părăsească prietenii şi satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin)lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”. Sensibil şi sentimental, Nică încearcă să scape cu abilitate, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc „fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase copii care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”. Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme”.

Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece mama. În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna părinţilor şi îşi ia rămas bun cu durere în suflet şi cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie şi până la „rătăcăniile (gropi, hârtoape) de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea în căruţa trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure, înrădăcinate pentru totdeauna în sufletul naratorului-personaj. Nică seamănă cu un erou de basm ce parcurge un drum iniţiatic presărat cu pozne şi suferinţe care, mai târziu, îi stârnesc hazul.

Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi un bildungsroman,care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura noastră. Între personajele operei, care constituie o galerie variată de portrete aflate la maturitate, Nică este singurul personaj urmărit îndeaproape din copilărie, în devenirea sa spre tinereţe.

Trăsăturile copilului sunt ilustrate direct de narator, cu jovialitate, cu umor, cu autoironie, reieşind chiar din propriile mărturisiri autobiografice: „prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”, „vesel ca vremea cea bună şi ştiurlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”, „slăvit de leneş” ori caracterizări făcute de către alte personaje: „o tigoare de băiet, cobăit şi leneş, de n-are păreche”, spunea Ştefan a Petrii.

Prin caracterizare indirectă se sugerează şi alte trăsături ce sunt ilustrate de întâmplările hazlii şi de situaţiile prin care trece eroul principal: la cireşe, pupăza din tei, la scăldat, năzbâtiile făcute în şcoală, în care tentativele lui Nică eşuează, întrucât eroul învaţă din fiecare precepte morale necesare formării sale ca om cinstit, iubitor de adevăr, corect. Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, definită mai ales de erudiţia sa paremiologică.

George Călinescu consideră că eroii din Amintiri nu se diferenţiază după trăsăturile caracteriale sau după esenţa etică, ci mai ales „după debitul verbal”, după dialogul realizat magistral „şi totdeauna fără greş”, iar farmecul limbajului constă în „a auzi bine vorbirea ţărănească”.

Distibuie pe: