Tragedia Oedip rege, de Sofocle, este scrisă în versuri, într-o perioadă tulbure a Eladei (Grecia antică), Sofocle (496-406 î.Hr.) fiind puternic impresionat de luptele interne, purtate cu o cruzime fără precedent între eleni, între fraţii de aceeaşi limbă, care se ucideau cu ferocitate unii pe alţii. Nu se ştie data la care Sofocle a scris această piesă, dar sunt mărturii că a fost jucată între anii 429 şi 426 î.Hr.

Piesa nu este structurată în acte şi scene având unitate de loc, de timp şi de acţiune, ca orice operă clasică, iar întâmplările sunt relatate într-un ritm alert, prin reconstituiri succesive, care creează o tensiune dramatică în continuă evoluţie. Tragicul este o categorie estetică prin care se construieşte un conflict amplificat de împrejurări vitrege şi al cărui deznodământ este înfrângerea sau pieirea unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale de valoare.

Titlul Oedip rege scoate în evidenţă personajul principal şi eponim al tragediei şi statutul său de conducător al Tebei, în jurul căruia se construieşte o situaţie limită provocată de destinul atotputernic, din care omul încearcă să iasă printr-o puternică voinţă, declanşând astfel tragedia. Numele lui Oedip vine de la grecescul „oidypous” şi înseamnă „picior umflat”. Din cauza prorocirii că va fi ucis de fiul său, regele Laios îi leagă picioarele pruncului de numai trei zile, apoi îl trimite în munţi cu un servitor pentru a fi lăsat pradă fiarelor sălbatice. Oedip rămâne pentru toată viaţa cu gleznele străpunse de funiile cu care fusese legat de tatăl său.

Oedip este un erou tragic şi, totodată, un model de conduită omenească. Caracterul lui  Oedip este conturat mai ales în mod indirect, din întâmplări, fapte, situaţii, din desfăşurarea evenimentelor care compun subiectul tragediei şi mai rar în mod direct de către celelalte personaje.

Trăsăturile dominante ale lui Oedip sunt sentimentul datoriei şi voinţa de fier, izvorâte din setea pentru adevăr şi din dorinţa de a face numai bine poporului său. Ca să scape Teba de blestemul zeilor, care trimiseseră ciuma drept pedeapsă pentru locuitorii ce adăposteau între zidurile cetăţii un criminal, Oedip începe iscodirile ca să-l găsească pe ucigaşul lui Laios şi să afle adevărul cu orice preţ. Toate întâmplările declanşate de strădania lui Oedip de a descoperi pe tâlhari duc numai la el însuşi. Astfel, dorind să ştie cine este tatăl său adevărat, Oedip află că este Laios, pe care chiar el îl ucisese, iar mama îi devenise soţie.

Oricâte intenţii bune ar avea, Oedip adună asupra lui tot răul posibil, manifestările lui de libertate nu fac decât să fie prins într-o plasă de iţe, ce se strânge din ce în ce mai mult în jurul său. Toate razele de speranţă create în anumite momente ale piesei se întorc împotriva lui, dragostea şi recunoştinţa poporului său, pe care îl salvase de Sfinx devin cu totul neputincioase privind salvarea regelui lor.

Toate întâmplările ce converg către nenorocire demonstrează o idee esenţială pe care Sofocle o ilustrează în tragedia sa: omul este prins fără putinţă de scăpare în mrejele destinului hotărât de zei. Oedip se luptă cu înverşunare cu soarta implacabilă din devotament pentru poporul său şi din dragoste pentru adevăr.

Piesa Oedip rege este tragedia unui destin crud, din care omul nu are nicio şansă să scape, dar este totodată şi drama tipică a demnităţii omeneşti, a strădaniei de a încerca măcar să iasă din nenorocirea ce s-a abătut asupra lui. Oedip nu se resemnează, ci se luptă cu îndârjire, apelând la explicaţiile logice ale naşterii sale într-o familie regală de pe alte meleaguri, ale intenţiilor sale de a-şi ocoli destinul prevestit de oracol, plecând de lângă părinţii pe care-i credea adevăraţi, ca nu cumva împrejurările nefaste să-l determine să-şi ucidă tatăl sau să se însoare cu mama sa.

Toţi cei care ştiu secretul naşterii lui sau care descoperă mai devreme destinul tragic se străduiesc să-l determine să renunţe la aflarea adevărului, îl avertizează asupra grozăviei care-l pândeşte. Îngrozită, Iocasta încearcă să oprească dezvăluirea adevărului, sfătuindu-l pe Oedip să nu mai cerceteze cine sunt părinţii lui: „O, nu, pe zei, ăst lucru nu-t mai cerceta, / La viaţă dacă ţii! Mă zbucium eu destul /…/ E sfatul cel mai bun, că-ţi vreau doar binele”.

Cu toate acestea, Oedip susţine cu fermitate şi curaj demascarea ucigaşului, urmărind scopul său neclintit, datoria de a salva Teba de la pieire. Scena cea mai sugestivă este aceea în care Păstorul, cutremurat de groază, se împotriveşte dezvăluirii secretului: „Pe zei, stăpâne, rog nu mă mai întreba! /…/ Vai mie, vai!… Ce grozăvie am să-i spun!”. Oedip se dovedeşte neînduplecat, insistând cu demnitate în dezlegarea enigmei, până la capăt: „Şi mie groază mi-e s-aud … dar trebuie”. El îşi împlineşte astfel datoria de conducător al Tebei, de binefăcător al poporului său, salvându-l de la pieire.

Odată aflat ucigaşul, Oedip îşi asumă toate consecinţele pe care tot el le hotărâse. Cuprins de o suferinţă sfâşietoare, Oedip conştientizează grozăvia păcatului săvârşit, faptul că răul se află în el însuşi: „Azi ştiu că m-am născut din cine nu s-ar fi / Căzut. Şi aflu că-am spurcat, ca soţ, un sfânt / Culcuş şi că-am ucis pe… vai, ce-ngrozitor!”.

Cu o impresionantă putere interioară, tipică personajelor tragice, Oedip se autopedepseşte, scoţându-şi ochii cu acul paftalelor de la veşmântul Iocastei, scenă cu atât mai cutremurătoare cu cât este relatată de slujitorul zguduit, cutremurat de gestul regelui: „El pleoapele / îşi deschidea, ţipând, şi-n bulbul ochilor / Izbea, izbea, că sângele i se scurgea / Pe-obraji. Şi nu-s doar roşii stropi, ci-o grindină / De cheaguri negre-sângerii-i ţâşnea din ochi”.

Sentimentul datoriei se manifestă şi în ceea ce priveşte statutul de tată, îngrijorat pentru destinul copiilor lui, deşi aceştia erau rodul incestului, adică făcuţi de Oedip cu propria mamă, care-i devenise soţie: „Cu mamă-mea ce m-a născut v-am zămislit / Pe voi. Ah, ce ruşine!”. El se gândeşte la fiicele lui, Antigona şi Ismena, care sunt tinere şi au rămas orfane. De aceea, Oedip îl roagă pe Creon să aibă grijă de ele: „Să nu le laşi, cerşindu-şi pâinea-n drum. Să faci / Aşa, să n-aibă-a suferi ce-am suferit! / Ai milă tu!”.

Disperarea care-l cuprinde pe Oedip pentru soarta fiicelor lui este cu atât mai impresionantă, cu cât, la vremea aceea, era un lucru de ocară ca tinerele fete să fie excluse de la sărbătorile ateniene sau, mai grav, de a rămâne „nenuntite”. Pentru elini era o adevărată nenorocire dacă o fată nu se căsătorea şi, deci, nu putea avea copii, adică nu-şi împlinea menirea de femeie.

Oedip, erou tipic de tragedie prin faptul că este strivit de destinul hotărât de zei, este în acelaşi timp un model de conduită umană. Este cu totul nouă pentru un personaj tragic încercarea omului de a se împotrivi destinului, prin demnitate şi dragoste de adevăr, virtuţi morale asupra cărora zeii nu au nicio putere de a le înăbuşi.

Corifeul corului încheie tragedia cu o pildă moralizatoare, exprimând o idee a filozofului Herodot, aceea că orice om ajuns în culmea gloriei şi a puterii nu trebuie invidiat, întrucât oricând se poate prăbuşi, fericirea tui nu este un lucru cert, decât în momentul în care a păşit dincolo pragul vieţii fără să fi păţit o nenorocire: „Vedeţi-l, vedeţi-l, voi, oameni din ţara mea, Teba! Oedip ce-a ştiut dezlega mult vestitele taine, Al ţării stăpân ajunsese. La soarta-i, râvnind-o, Priveau toţi tebanii. Azi soarta-l aruncă-n urgie cumplită… Oricui aşteptaţi-i şi ziua din urmă A vieţii. Şi numai când omul trecutu-i-a pragul, Dar fără amaruri, atunci fericit socotiţi-l!”.

„Nimeni, în sufletul şi-n conştiinţa lui, n-a fost mai nevinovat decât Oedip. Şi totuşi, el s-a pedepsit singur, când a văzut ce-a făcut” (Milan Kundera). Oedip întruchipează tipul personajului tragic, pentru că deşi este un model uman şi nu a greşit cu nimic, este învins definitiv de un destin vitreg: „Nimeni, în sufletul şi-n conştiinţa lui, n-a fost mai nevinovat decât Oedip. Şi totuşi, el s-a pedepsit singur, când a văzut ce-a făcut”. (Milan Kundera)

Tragedia Oedip rege reflectă foarte fidel epoca în care a fost scrisă, atmosfera sumbră a piesei recompune autenticitatea acelor vremuri, în care se urzeau intrigi politice care destabilizau siguranţa statului, cu proroci care dezvăluiau destinele şi cu zei care pedepseau faptele necinstite ori crimele cu molime ce provocau groază în rândul populaţiei. Sensul esenţial al piesei lui Sofocle reflectă, aşadar, frământările din acea epocă, fapt ce a făcut ca Aristotel să considere această operă drept o tragedie model.

Distibuie pe: