În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei – în literatura română – a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic prin atribuirea unor dimensiuni sociale şi psihologice caracterelor dominate de o trăsătură definitorie, construind astfel personaje realiste tipice. Scriitorul modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin istoria unei moşteniri, în jurul căreia construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Creaţia romanescă a lui George Călinescu depăşeşte realismul clasic prin atribuirea unor dimensiuni sociale şi psihologice caracterelor dominate de o trăsătură definitorie, construind personaje realiste tipice. În romanul Enigma Otiliei (1938), scriitorul modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin istoria unei moşteniri, în jurul căreia construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Enigma Otiliei, de George Călinescu (comentariu literar, rezumat literar)

Perspectiva narativă este modernă şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului. Tot în modernism se înscrie şi existenţa cehii de al doilea narator, Felix, care, în ipostaza de martor al evenimentelor, este mediatorul între naratorul romanului şi cititorul fictiv (naratarul), făcându-i cunoştinţă acestuia cu personajele şi întâmplările acţiunii, prin relatare la persoana a III-a.

Otilia Mărculescu este „eroina mea lirică”, proiecţia autorului în afară, „tipizarea mea în ipostază feminină”, îşi mărturisea George Călinescu afinităţile cu acest personaj. Otilia este personajul principal şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster), reprezentativ pentru modernitatea romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând enigmatica dramă a feminităţii, din care cauză este şi un personaj eponim (care dă numele operei).

George Călinescu

Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasă şi bogată, care murise „de supărare” şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o iubeşte ca pe fiica lui, dar avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.

Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de alte personaje feminine din literatura română, de Saşa Comăneşteanu din Viaţa la ţară, de Duiliu Zamfirescu sau de Olguţa din La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.

Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, şi construit prin tehnica detaliului, sugerează trăsăturile morale proprii feminităţii: delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, ingenuitate: „… un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat…”.

Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistică şi atracţie către lux şi călătorii în străinătate, ceea ce ar constitui o componentă importantă a femeii enigmatice dintotdeauna. Firea captivantă a tinerei este sugerată indirect şi de titlul romanului (personaj eponim), care scoate în evidenţă un personaj tipic de feminitate enigmatică şi controversată pentru toate personajele romanului.

Relaţia Otiliei cu personajele romanului, ca formulă estetică modernă de caracterizare, scoate în evidenţă ambiguitatea personajului în percepţia celorlalţi. Relativismul (subiectivismul) cu care este privită din mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea şi farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, Otilia fiind de o tulburătoare seriozitate ori zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce dă o fascinaţie cuceritoare personajului.

Tânăra enigmatică este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în opinia personajelor în mod diferit, stârnind contradicţii surprinzătoare. Moş Costache o iubeşte pe „Otilica”, „pe fe-fetiţa mea”, el fiind „papa” care primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia „o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înţeleg”.

Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern şi ce e viril” în dragostea lui pentru tânăra, pe care o consideră „o artistă” şi care îl încântă şi îl emoţionează, „e ca o rândunică”. Pentru Stănică Raţiu. Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: „deşteaptă fată!”. Aglae o consideră „o zănatică”, „o dezmăţată”, „o stricată”, care suceşte capul băieţilor de familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-l cucerească, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi.

Alternanţa dintre teribilele copilării, exuberanţa de a alerga desculţă prin iarbă cu profunzimea şi raţiunea rece prin care judecă şi explică imposibilitatea mariajului dintre ea şi Felix nedumereşte şi bulversează. Împrăştiată şi dezordonată, acceptă cu luciditate protecţia lui Pascalopol şi respinge cu delicateţe manifestările sentimentale ale lui Felix. Înţelegătoare şi plină de tact în comportamentul ei faţă de moş Costache, dar aparent imună la răutăţile celor din clanul Tulea, ea rămâne enigmatică prin amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profundă.

Incitanta „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care „îşi dădea prea bine seama că iubeşte pe Otilia, fără să poată determina conţinutul acestui sentiment”, fiind derutat de reacţiile fetei. Biletul de amor pe care i-l scrie stârneşte în tânărul îndrăgostit chinuitoare stări contradictorii, de la speranţă, la deprimare, de la frenezie la amărăciune, ca, în cele din urmă, purtarea Otiliei să-l arunce într-o stare chiar mai confuză decât cea iniţială: „fii cuminte, mai vorbim noi, altă dată”.

Tânărul nu-şi poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Faţă de Felix, Otilia are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Îndrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Definită, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact.

Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund raţională şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o au tocu noaste re desăvârşită a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul ambiant, camera Otiliei definind-o întru totul prin detaliile cu semnificaţii comportamentale: „o masă-de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, […] un scaun rotativ pentru pian”, ceea ce ar putea fi interpretat ca sugestie pentru firea ei imprevizibilă, manifestându-se aici motivul oglinzilor. Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot – rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi -, sugerează exuberanţa juvenilă, un univers spiritual al „ascunzişului feminin”, cum afirmă în mod direct naratorul omniscient.

Finalul romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Pascalopol însuşi conchizând că, după atâţia ani, pentru el, Otilia rămăsese „o enigmă”. Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o „femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică”, ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui. De aici reiese că Otilia este un personaj modern, plin de contradicţii.

Limbajul eroinei este elevat, fraza cultivată, în care se simte o sensibilitatea şi forţa lăuntrică, trădează, indirect, firea delicată şi educaţia solidă. Personaj bovaric, Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece – se destăinuie ea lui Felix – o femeie se bucură de viaţă adevărată doar câţiva ani: „Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani!”.

Ea se defineşte prin autocaracterizare, dovedind o profundă cunoaştere de sine, atunci când îi dezvăluie lui Felix: „eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol”. Otilia este, aşadar, un personaj realist modern, prin complexitate şi relativism, ilustrând eternul feminin plin de mister, imprevizibil şi cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.

În Enigma Otiliei Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: „Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere”. (George Călinescu)

Distibuie pe: