Ioan Slavici, prozator ardelean, înaintaş al lui Liviu Rebreanu, este un autor realist şi moralizator, un creator de tipologii şi un fin psiholog. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: curajul, dreptatea, prudenţa, cumpătarea, cinstea, voinţa, buna-credinţă, hărnicia, omenia, iubirea de adevăr etc. Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Nuvela Budulea Taichii, de Ioan Slavici, a apărut mai întâi în revista „Convorbiri literare” (1880) şi apoi în volumul de debut Novele din popor, din 1881. Citită chiar de către autor întruna dintre şedinţele „Junimii” (noiembrie 1879), nuvela a fost primită de Titu Maiorescu cu entuziasm, acesta notând în jurnalul său câteva aprecieri despre „splendidul Budulea Taichii de Ioan Slavici”.

Budulea Taichii, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Acţiunea nuvelei se caracterizează printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan narativ, care se referă la formarea personalităţii lui Huţu, devenit mai întâi elevul Budulea Mihai, apoi ajuns protopop prin perseverenţă şi tenacitate, prin tărie de caracter şi prin sârguinţă. Evoluţia protagonistului constituie şi intriga bine, evidenţiată a nuvelei, bazată pe valorile morale de prietenie şi omenie, fără invidie şi răutăţi.

Personajele nu încalcă, aşadar, principiile etice, ba, dimpotrivă, promovează virtuţi morale esenţiale pentru structura sufletului omenesc, idee ce se manifestă şi în finalul nuvelei, când vocea auctorială înalţă mulţumiri evlavioase lui Dumnezeu, care a făcut lumea atât de frumoasă şi a dăruit-o oamenilor ca „locaş de vieţuire”.

Dascălul Pantelemon Clăiţă, personaj secundar al nuvelei, este învăţătorul din Cocorăşti, despre care naratorul afirmă în mod direct, încă de la începutul nuvelei, că este un „om neobosit”. El întruchipează tipul învăţătorului rural, conştient de importanţa misiunii sale, aceea de a-i învăţa pe copii să scrie şi să socotească.

Ioan Slavici

Portretul fizic este succint dar sugestiv prin descrierea directă a trăsăturilor: „Patelemon Clăiţă, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustaţa groasă şi cu sprâncenele dese”. Ca fiu al paracliserului din Văideni, de mic trăsese clopotele, aprinsese şi stinsese lumânările în biserica din sat şi purtase la slujbe cădelniţa preotului. Învăţase să cânte în strană şi să citească, iar la douăzeci şi unu de ani începuse preparandia (şcoală pentru pregătirea învăţătorilor, liceu pedagogic) la oraş şi, după obţinerea atestatului, devenise dascăl în Cocorăşti.

Cele mai multe trăsături morale reies indirect din vorbele şi faptele personajului. Cu certă înclinaţie către învăţătură, Clăiţă respectă şi preţuieşte limba şi cultura română. Vioi şi neobosit, citeşte în revistele ardeleneşti ale vremii „câte ceva frumos şi folositor” („Gazeta Transilvaniei” şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”), considerând că fiecare om trebuie să fie creştin şi mai ales „să ţină la limba lui, pentru că nu e nicio limbă mai frumoasă la sunet şi mai desluşită la înţeles decât cea romanească”.

Bun pedagog, ştie să aprecieze şi să răsplătească strădaniile elevilor cu funcţii şi responsabilităţi în cadrul şcolii, aşa cum se întâmplă şi în cazul lui Huţu, care este numit „cenzor”. Dascălul îşi iubea elevii, iar dacă aceştia dovedeau sârguinţă, căpăta încredere în ei şi le conferea autoritate: „Huţu era puternic, pentru că dascălul nu ţinea la nimeni mai mult ca la dânsul”. Cu dragoste pentru profesia de dascăl, el insistă ca Budulea să-şi dea fiul la şcoală: „Măi, Buduleo, nu mai purta şi copilul cu tine; pune-i o bucată de pâne în traistă şi trimite-l la şcoală, ca să-mi bat şi eu capul cu dânsul”.

Limbajul lui Clăiţă este simplu şi pe înţelesul ţăranilor, cărora le dă sfaturi, iar când are de susţinut un principiu, începe de fiecare dată cu o formulă explicativă: „Pentru că să vezi dumneata…”. Atitudinile dascălului Clăiţă sugerează, indirect, trăsături caracteriale definitorii pentru intelectualul rural, al cărui exponent este. Generos şi bun la suflet, îi dă lui Huţu hainele sale mai vechi atunci când băiatul pleacă să se înscrie la şcoala din oraş, pentru că „nu se mai putea să umble în strai ţărănesc”.

Huţu este „băiat foarte înţelept” şi de aceea Clăiţă doreşte ca el să fie „al doilea dascăl” în sat şi, pentru că este un om hotărât şi ambiţios, este mai întâi „foarte necăjit” că directorul nu voia să-l primească pe băiat la preparandie, deoarece nu terminase patru clase primare. În faţa profesorului Wondracek, deşi „nu era deprins a vorbi cu dascălii papistăşeşti”, îşi susţine argumentele cu siguranţa omului care se simte responsabil de învăţătura ce îi dăduse lui Huţu, adică „tot ceea ce trebuie să ştie un om ca să poată trăi cum se trăieşte la sat”.

Creştin ortodox, el nu prea este de acord ca Huţu să înveţe limba maghiară, (ungurii erau catolici), judecata lui simplă fiind plină de bun simţ: „nu este bine ca omul să înveţe lucruri ce nu sunt de niciun folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să înveţe lucruri folositoare”.

Dascălul Clăiţă are un respect considerabil faţă de omul învăţat şi totodată o mare satisfacţie pentru succesele fostului său elev, de aceea el nu poate să-i mai spună arhivarului consistorial „Huţule”, ci îi zice domnul Budulea: „Fiecărui om ceea ce i se cuvine. Pentru că să vezi d-ta: trebuie să am şi eu bucuriile mele, d-nule Budulea”. De altfel, în finalul nuvelei, protopopul Budulea devine ginerele său, căsătorindu-se cu Mili, iar dascălul Clăiţă se mândreşte cu fostul său elev, Mihai Budulea şi este foarte fericit că are un nepot: „Mili s-a măritat după ginere-meu, protopopul, şi a născut pe acest copil, care e nepotul meu!”.

Nuvela Budulea Taichii este luminată idilic de seninătatea şi optimismul ţărănesc, în care elogiul pe care Ioan Slavici îl aduce muncii intelectuale ocupă locul central. Învăţătorul deţine un rol covârşitor în lumea satului, în evoluţia unui popor, idee exprimată aforistic de Clăiţă: „Dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în ţară, pentru că el învaţă pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înţeleagă lucrurile şi cum să lucreze ca să-şi câştige pânea cea de toate zilele: şi dacă dascălul e prost şi nu-i învaţă bine, toate merg rău în ţară”.

Ioan Slavici rămâne în literatura română un scriitor clasic ce a surprins în opera sa esenţa mediului ţărănesc din Ardeal, într-un limbaj ce-l individualizează şi care constituie „şi un excelent instrument de observaţie a satului românesc, pe care a intenţionat să-l imortalizeze într-o nouă «comedie umană» cu o notă etnografică specifică şi de mare forţă psihologică”. (Constantin Mohanu)

Distibuie pe: