George Coşbuc este unul dintre poeţii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a cărui originalitate constă în ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realităţi istorice cu totul aparte în ceea ce priveşte lupta constantă şi îndelungată a poporului pentru libertate naţională.

Balada Paşa Hassan, de George Coşbuc, evocă un moment eroic din istoria naţională şi anume lupta de la Călugăreni (1595) a oştirii române conduse de domnitorul Mihai Viteazul purtată împotriva turcilor, al căror conducător era Paşa Hassan. Antiteza şi hiperbola sunt principalele procedee artistice care scot în evidenţă personalităţile memorabile ale celor doi conducători de oşti.

Titlul baladei exprimă numele personajului secundar şi eponimul (care dă numele operei)baladei Paşa Hassan, constituind şi un procedeu artistic de reflectare a portretului domnitorului român, Mihai Viteazul.

Paşa Hassan, de George Coşbuc (comentariu literar, rezumat literar)

Paşa Hassan, deşi este conducătorul armatei turceşti, nu se implicări bătălie, ci urmăreşte de la distanţă desfăşurarea luptelor, atitudine dispreţuitoare faţă de mica oştire română. Nici chiar atunci când „turcimea-nvrăjbită […] cade-n mocirlă”, iar „fulgerul Sinan, izbit de pe cal, / Se-nchină prin baltă.” Hassan nu intervine direct în strategia bătăliei, ci, „de sub poala pădurii” îi „trimite-o poruncă” lui Mihnea, pentru ca acesta să atace oştirea română. Din aceste fapte reies, în mod indirect, infatuarea şi laşitatea conducătorului otoman, trăsături ce se vor manifesta în întreaga poezie.

Paşa Hassan este uluit de iureşul atacului şi, îngrozit de imaginea hiperbolizată a voievodului român, care are asupra lui impact vizual şi auditiv, „fuge nebun” şi i se pare că în „gheară de fiară şi-n gură de tun / Mai dulce-i pieirea”. Provocarea directă la luptă, făcută de către Mihai, îl înspăimântă cumplit pe Hassan, care-şi pierde „şi capul, şi firea”, iar deznădejdea care-l cuprinde îl desfigurează: „Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi / El zboară şoimeşte”.

George Coşbuc

Speriat peste măsură, i se pare că hainele îl împiedică să fugă, groaza care-l stăpâneşte ajunge până la disperare şi la o panică halucinantă, reacţii reieşite indirect din dinamica verbelor / locuţiunilor verbale: „Turbanul îi cade şi-l lasă căzut: / Îşi rupe cu mâna vestmântul, / Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul, / Şi lui i se pare că-n loc e ţinut: / Aleargă de groaza pieirii bătut, / Mănâncă pământul”.

Mirarea lui în faţa faptelor de măreaţă vitejie a domnitorului român se constituie într-o nouă dovadă a lipsei de curaj pe câmpul de bătaie. Laşitatea paşei este evidentă în momentul în care îşi dă seama că Mihai Viteazul se îndreaptă spre el. Frica îşi face loc în sufletul său, deoarece apropierea voievodului „e groază şi vai!”, metaforă care sugerează faptul că paşa sesizează pericolul.

La propunerea lui Mihai de a se confrunta, frica se transformă într-o spaimă îngrozitoare, sentiment redat de poet prin fuga nebună, paşa pierzându-şi „şi capul şi firea”. Spaima şi groaza îl copleşesc treptat, iar imaginea lui vodă, pe care o percepe vizual şi auditiv, capătă dimensiunile unui munte. După a doua provocare, Hassan ajunge în pragul nebuniei, având halucinaţii, deoarece i se pare „Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul” şi-”n loc e ţinut”.

Paşa Hassan întruchipează tipul cuceritorului dispreţuitor şi arogant, pe care eul liric îl conturează cu note ironice şi batjocoritoare pentru laşitatea şi infatuarea care-l definesc pe conducătorul armatei otomane: „Şi-n ceasul acela Hassan a jurat / Să zacă de spaimă o lună, / Văzut-au şi beii că fuga e bună / Şi bietului paşă dreptate i-au dat, / Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat / O groază nebună.”

Antiteza este procedeul artistic prin care eul liric scoate în evidenţă patriotismul şi dăruirea cu care luptă în fruntea oştirii române voievodul Mihai Viteazul şi lipsa de curaj şi de demnitate a conducătorului turc, Paşa Hassan.

Îmbinând în mod armonios naraţiunea cu descrierea, caracterizarea indirectă realizată prin evidenţierea laşităţii conducătorului turc pe câmpul de luptă cu cea directă, personajul devine oglinda care reflectă spaimă şi groază. Modalitatea de a creiona un personaj prin optica adversarului este o dovadă de măiestrie artistică, exprimând totodată admiraţia poetului pentru Mihai Viteazul şi dispreţ faţă de laşitatea şi lăcomia conducătorului turc.

George Coşbuc foloseşte o varietate de procedee artistice, reuşind să confere stilului armonie şi fineţe. Pentru a reda culoarea epocii, poetul foloseşte arhaisme – „ieniceri”, „flinte”, „urdie”, „paşă”, „ghiaur”, „spahii”, „bei” – iar registrul stilistic se distinge prin prezenţa cuvintelor şi expresiilor populare: „e groază şi vai”, „e negru-pământ”, „mănâncă pământul”, „să zacă”, „o groază nebună”. Verbele la timpul prezent dau faptelor permanentizare, evidenţiind încă o dată virtuţile poporului român consemnate documentar de istoria unui neam care a preţuit dintotdeauna sentimentul demnităţii naţionale şi al jertfei pentru libertate şi independenţă.

Distibuie pe: