Proza lui Ioan Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, norme etice pe care omul trebuie să le respecte.

Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr etc., afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală). Întreagă creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a apărut abia în 1906. Această operă literară este „cel mai bun roman al nostru, înainte de «Ion»”, conform afirmaţiei lui Şerban Cioculescu şi „aproape o capodoperă”, în viziunea lui George Călinescu, deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.

Persida este fiica Marei, sora lui Trică, soţia lui Naţl şi nora măcelarului Hubăr, dar şi una dintre cele mai reuşite, mai strălucitoare figuri feminine din literatura română. Persida este ilustrată de Slavici în evoluţia sa de la copilărie la maturitate, ceea ce face ca această operă să fie şi un bildungsroman.

Ioan Slavici

Persida ilustrează în roman ideea că omul poate izbândi în viaţă numai prin voinţă, luciditate şi dragoste, prin stăpânirea de sine care sunt principalele arme ale eroinei cu un destin zbuciumat. În conturarea acestui personaj, Slavici se dovedeşte a fi un fin psiholog şi un rafinat observator al sufletului feminin. Fire sinceră şi voluntară, delicată şi pură, Persida învinge loviturile sorţii cu multă cutezanţă, dar şi cu o calmă resemnare.

Portretul fizic, realizat direct de către narator, sugerează trăsăturile morale, având efecte surprinzătoare asupra celor din jur: „înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate acestea subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă, de o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală”.

Din descrierea detaliată a naratorului reies, indirect, forţa şi gingăşia, puritatea şi voinţa, care constituie principalele sale trăsături constitutive ale unui caracter puternic. După întâlnirea Persidei cu Naţl, naratorul omniscient remarcă, în mod direct, impresia puternică pe care o produce asupra flăcăului: „era chiar mai tânără, mai frumoasă şi mai plină de farmec decât cum Natl era-n stare să şi-o închipuiască”.

Alte însuşiri reies din atitudinea şi opiniile celorlalte personaje. Astfel, asupra lui Naţl, înfăţişarea plină de farmec a Persidei revarsă „o văpaie mistuitoare”, iar flăcăul rămâne „cu privirea pierdută”, cu barba tremurândă. Hubăroaia este încântată de fata „atât de fragedă, atât de frumoasă”, dar o compătimeşte că are ca mamă pe Mara, „precupeaţă şi podăriţă”, însă Trică „era mândru de soră-sa”.

Persida trăieşte o iubire pasionantă, o emoţie puternică, naratorul omniscient sondând sufletul omenesc cu o neobişnuită forţă de sugestie a cuvântului şi o emoţionantă măiestrie artistică, încât Pompiliu Mareea nota impresionat: „Dragostea Persidei este de un dramatism răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atâta adâncime şi vigoare realistă, cu atâta poezie”.

Tatonările şi grija ei pentru tânărul neamţ, de care o despărţeau religia, poziţia socială şi etnia, constituie argumentul cel mai convingător privind iubirea pătimaşă a Persidei, sentimentul fiind şi cauza încălcării tuturor restricţiilor sociale şi etice: căsătoria secretă, fuga cu Naţl la Viena şi căsnicia nefericită. Pasiunea statornică pentru bărbatul ei este însoţită de sinceritate şi delicateţe sufletească, ea fiind deznădăjduită că „l-am scos eu pe el din minţi” şi îşi roagă mama să nu-l blesteme pe Naţl, deoarece „eu sunt de vină!”. Mara consideră că fata are dreptate, deoarece „cum să nu-l scoată din minţi când era atât de frumoasă, atât de deşteaptă şi atât de cuminte?”.

Căsnicia ei parcurge mari dificultăţi, Naţl „stătea cu prietenii şi toată osteneala, toată grija, rămânea în sarcina ei”, iar tânăra soţie, cuprinsă de amărăciune şi deprimare, se autocaracterizează: „Dacă s-ar fi văzut ea însăşi pe sine cu ochii ei de odinioară, ar fi rămas cuprinsă de spaimă şi ar fi strigat: «Ah! tare am căzut, Doamne!»”.

Tenace, Persida îşi salvează căsătoria prin raţiune şi inteligenţă, prin puterea dragostei şi prin stăpânirea de sine, prin bunătate şi blândeţe, determinându-şi soţul să-i ceară iertare, iar familia să iasă mai întărită din aceste încercări. Nu numai Naţl se simte umilit de forţa morală a Persidei, ci şi socrul său este copleşit de remuşcări : „Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea noastră părintească”.

Ca şi Mara, Persida este o personalitate puternică, având un acut simţ al realului, în care domină principalele sale calităţi: devotamentul, chibzuinţă şi voinţa puternică, datorită cărora izbuteşte să învingă toate piedicile vieţii. Nicolae Manolescu apreciază că Persida „nu este decât o Mară juvenilă, pe cale de a lua cu vârsta, obiceiurile şi înfăţişarea mamei sale”.

Persida este unul dintre cele mai strălucitoare personaje feminine din literatura română, înscriindu-se în aceeaşi tipologie cu Saşa Comăneşteanu şi cu Tincuţa, din proza lui Duiliu Zamfirescu sau cu Doamna T. din Patul lui Procust de Camil Petrescu şi cu Otilia din romanul lui George Călinescu.

Celelalte personaje, Naţl, Hubăr, Bocioacă, Trică, Bandi şi preotul Codreanu sunt firav conturaţi. Numai Trică este un erou mai prezent în roman, remarcându-se prin faptele sale şi integritatea morală. Personajele episodice se raportează, într-un fel sau altul, la destinul Persidei, evidenţiind nobleţea sufletească şi forţa morală a personajului.

Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, scriitorul construieşte imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi: „Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut să o respecte”, afirmă Nicolae Manolescu.

Distibuie pe: