Camil Petrescu este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, intelectuali trăind în lumea ideilor pure, care sunt imposibil de aplicat în realitatea concretă.

Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”.

Pietro Gralla este personajul central al dramei Act veneţian, de Camil Petrescu, întruchipând omul superior, însetat de absolut în iubire. Cu o descendenţă obscură, Pietro fusese sclav, apoi corsar şi urcase în ierarhia socială până la rangul profesional de proveditor (înalt funcţionar public în vechea republică veneţiană, însărcinat cu guvernarea unei provincii, cu diverse funcţii de control)şi la cel nobiliar de conte.

Act veneţian, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Ca toate personajele dramatice ale lui Camil Petrescu, Pietro Gralla este caracterizat direct printr-un portret fizic sugestiv pentru trăsăturile morale: „un bărbat ca de 40-45 de ani, înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate bărbătească, impulsiv”, cu o privire de oţel şi o expresie înfricoşătoare care paralizează pe adversar. Aparent este foarte calm şi echilibrat, dar se ghiceşte în el o „fierbere interioară fără egal”. Este totdeauna lucid, „până şi în clipele de febră”.

Nicola îl caracterizează direct, spunând despre Gralla că, deşi şovăie mult înainte de luptă, analizând cu luciditate toate faţetele situaţiei, în clipa când se decide asupra soluţiei, acţionează cu fermitate şi inflexibilitate în direcţia stabilită: „Înainte de bătălie parcă nu mai este om… Ai zice că e cel mai fricos comandant… Mă trimite de câte două-trei ori în spionaj… Schimbă de zece ori planurile… Dar când lupta a început, nu-l mai recunoşti… E hotărât ca moartea însăşi…”.

Portretul etic al protagonistului reiese indirect din trăirile interioare şi zbuciumul sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor trăite în profunzime de intelectualul însetat de absolut, chinuit de incertitudini şi de carenţele umanităţii, toate aceste modalităţi înscriindu-se în formula artistică de construire a personajului modern. Analitic şi lucid, Pietro despică firul în patru şi după ce este trădat de soţia lui şi, deşi grav rănit, este însetat de certitudini în mecanismul atât de complex al iubirii: „Acum desfac totul, mă trudesc cu întreaga maşinărie, să văd care sunt rotiţele rupte… Să văd cum a fost cu putinţă o asemenea întâmplare de necrezut”.

Camil Petrescu

Însetat de absolut, Gralla este preocupat de esenţa, de conţinutul etic al omului, fiind total dezinteresat de aparenţe sau convenienţe: „Suntem alcătuiţi din propriile noastre fapte, câte sunt şi cum sunt”. Pentru aceeaşi concepţie este ilustrativă replica pe care i-o dă lui Cellino, care, negăsind un argument valoric în propriul caracter, se motivează prin genealogia edificatoare: „Nu mă interesează familia dumitale. Mă interesează să-mi spui cine eşti d-ta”.

Absolutul în iubire este ilustrat prin teoria filozofului Leibnitz privind monada, în care se reflectă tot universul. Monada defineşte unităţile indivizibile din care ar fi compusă lumea; monadele sunt entităţi spirituale indivizibile, active, care oglindesc în sine întregul univers. Într-o ierarhie a monadelor, monada supremă ar fi, conform aceste teorii, Dumnezeu, iar imediat sub El există o altă monadă, „care este femeia”.

Pietro consideră că „deasupra tuturor celorlalte femei” se află Alta, soţia lui, care are meritul că reuşise să-i descopere iubirea. Dominat de iubirea absolută, Gralla are aceeaşi concepţie ca şi Gelu Ruscanu, vorbind despre iubire aproape cu aceleaşi cuvinte: „Dragostea e preferinţă exclusivă, sau nu mai e nimic”. Drama lui Pietro Gralla este cauzată de eşecuri succesive, asemănătoare cu ale celorlalte personaje camilpetresciene. Deziluzionat de starea deplorabilă a flotei şi de corupţia din administraţie, Gralla jigneşte pe unul dintre nobilii care se ocupau de dotarea navelor şi este destituit din funcţia de comandant.

Acestui eşec în plan profesional i se adaugă un altul în plan moral şi anume acela că în locul său fusese numit Elmo, un vechi şi bun prieten al lui Pietro, care este dezamăgit că acesta primise să-l înlocuiască la comanda flotei: „Îţi doresc izbândă, Elmo. Dar mai cu seamă îţi doresc prieteni, aşa cum ţi-am fost eu ţie, şi nu tu mie…”. Lui Pietro Gralla îi rămâne un singur sprijin, iubirea soţiei sale: „Tu eşti singurul lucru pe care îl mai am pe lume, ultimul refugiu. […] M-a trădat şi Elmo! Mi-era ca un frate… Venind pe canal am simţit, cu ochii topiţi în noapte, prăbuşirea tuturor visurilor mele. […] Tu eşti singurul lucru care mi-a rămas pe lume”.

Tentativa soţiei sale de a-l asasina şi revelaţia adevărului că iubirea absolută în care credea este numai o iluzie, îl copleşesc definitiv şi omoară în el acest sentiment, asemenea lui Andrei Pietraru, replica fiind aproape aceeaşi: „Dacă e vorba despre femeia care mi-a fost nevastă, pe care am iubit-o e de prisos… Aceea e moartă demult. E mai moartă decât dacă nu s-ar fi născut vreodată…”.

Orgoliul nemăsurat al lui Pietro Gralla îl face să respingă imaginea ridicolă a soţului încornorat, dar marea sa dramă nu este că l-a înşelat Alta, ci că el însuşi s-a înşelat asupra ei, aşa cum îi mărturiseşte lui Cellino: „În orice caz, femeia pe care eu, ca bun cunoscător, am ales-o, nu merita… Aci, ai avut o vedere clară, o mai justă înţelegere a realului, ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc… […] Asta nu m-a împiedicat să mă port ca un nătărău ridicol care ţinea cu orice preţ să-ţi dea lecţii… despre femei şi despre iubire…”.

Experienţa iubirii l-a aşezat pe Gralla într-o răscruce a vieţii, în care i s-a oferit deopotrivă binele şi răul, dar opţiunea este ireversibilă, ca la toţi eroii înşelaţi în dragoste: „A fost o întâmplare în viaţa mea care avea menirea să decidă între cel mai mare bine şi cel mai mare rău… Şi a decis cel mai mare rău”. Lucid şi raţional, Gralla suferă atât din pricina eşecului în plan profesional, cât şi din cauza dezamăgirii în prietenie şi în iubire. Drama personajului este cauzată de reflectarea în conştiinţă a acestor eşecuri, dar şi a orgoliului său, care îl împiedicase să fie raţional: „Sunt un marinar prost şi nespus de încrezut, o brută”.

Nefericirea lui Gralla este provocată de faptul că devenise un om de rând, din care cauză se autodispreţuieşte, mai ales că se considerase întotdeauna un bărbat puternic şi intransigent: „Ceea ce mi se părea poate cuvenit atunci, acum când mă simt ca un vas gol, mi se pare o scrisoare greşit adresată. Ce sens are să-mi spui acestea, astăzi când eu nu mai sunt decât umbra unui om pe care-l credeam că există?”.

În finalul piesei, Pietro Gralla pleacă spre un loc necunoscut, ca să se restabilizeze psihic, să se regăsească pe sine, acest „altcineva” pe care nu-l cunoştea şi pe care îl percepea cu totul altfel decât se imaginase. Poate fi şi această plecare pe tărâmuri misterioase o sinucidere, personajul fiind învins de propriile idealuri. Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora.

Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină şi le determină destinul tragic. Aşadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecţiuni.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor, sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Distibuie pe: