Proza lui Ioan Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, norme etice pe care omul trebuie să le respecte.

Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr, afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală). Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Popa Tanda, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Preotul Trandafir, zis Popa Tanda, este personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al nuvelei. Chipul preotului ardelean este construit de Slavici nu atât aşa cum este el, ci mai ales cum ar trebui să fie un astfel de model spiritual al satului românesc. Prin caracterizare directă, încă de la începutul nuvelei este descris preotul Trandafir ca un om energic, harnic, strângător şi de ispravă: „Adună din multe şi face din nimica câte ceva; strânge, drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru ai săi”. Părintele este „drept şi cumpănit” în manifestări, însă cam greoi şi lipsit de tact: „Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-â dreptul, prea verde-făţiş”.

Părintele Trandafir este „om bun”, „harnic şi grijitor”, învăţase multă carte şi ajunsese popă – după moartea tatălui său – în satul Butucani, sat mare, cu „oameni cu stare şi cu socoteală”. El „cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său”, dar din cauza sincerităţii şi a felului său direct de a spune ce gândeşte a fost mutat de către protopop în satul Sărăceni, al cărui nume era sugestiv pentru sărăcia proverbială a ţăranilor din această aşezare. Aici preotul se conduce după câteva principii învăţate la seminar sau din cărţi, aşa că, văzând el sărăcia cumplită în care se zbăteau sătenii, decide să ridice satul, trezind în oameni dragostea de muncă.

Ioan Slavici

Preotul este caracterizat indirect, prin propriile gânduri şi fapte. Pentru a-i convinge pe săteni de necesitatea muncii, părintele Trandafir încearcă mai întâi cu blândeţea predicilor sau a sfaturilor zilnice pe care le susţine în faţa ţăranilor: „Oamenii au ascultat, în feţele lor era scrisă vorba părintelui, iară mergând spre casă, ei vorbeau numai despre ceea ce auziseră în biserică şi fiecare se simţea cu un om mai mult decât până acuma”.

Rezultatele concrete sunt însă nule, aşa că popa recurge la ocară, apoi la batjocură: „Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l face de râs şi a-şi bate joc de el în tot chipul”. Sătenilor nu le păsa de strădaniile popii şi credeau că el se zbate în zadar, de aceea l-au poreclit Popa Tanda, de la verbul a tândăli, care înseamnă a-şi pierde timpul, a lucra încet şi neîndemânatic.

Fiind foarte ambiţios şi hotărât, pentru că „unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum”, îşi ridică în cap tot satul. Văzând că eforturile lui sunt în van, pe părinte îl cuprinse o frică neînţeleasă, „începu să plângă greu” şi să se roage: „Puternice Doamne! Ajută-mă!…”. Iluminat de Dumnezeu, preotul înţelege, în sfârşit, că omul e dator să se îngrijească mai întâi de sine şi de familia lui: „Aşa nu mai merge! şi începu a se face om ca lumea, a se îngriji mai înainte de toate de binele casei sale”.

Tată şi soţ iubitor, preotul se hotărăşte să se apuce de treabă în propria gospodărie, iar febrilitatea muncii şi satisfacţiile rezultatelor aduc primele bucurii în familia lui. Astfel, părintele Trandafir îi face fericiţi mai întâi pe cei apropiaţi şi cei doi soţi se sărută pentru prima oară în viaţa lor „din senin”. El constituie apoi o pildă, un exemplu de hărnicie pentru toţi sătenii, care sunt cuprinşi de entuziasmul muncii urmate de satisfacţii. La început, oamenii treceau pe lângă casa popii şi nu se puteau abţine să nu zică admirativ: „Popa e omul dracului!”.

În finalul nuvelei, naratorul îl prezintă din nou, în mod direct, pe părintele Trandafir, bătrân dar tot „verde, vesel şi harnic”, înconjurat de nepoţi, de copii şi ocrotit cu dragoste de preoteasă. Acum, ţăranii care treceau pe drum se rugau de sănătatea preotului şi considerau că este protejatul lui Dumnezeu: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”.

Părintele Trandafir este un prototip al satelor înapoiate, care, prin puternica sa personalitate, reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare. Popa Tanda poate fi simbolul ideii de încredere a oamenilor în puterea exemplului personal sau a proverbului că „omul sfinţeşte locul”. Personajul ilustrează concepţia etică a lui Ioan Slavici, deoarece el reprezintă un model uman de chibzuinţă şi înţelepciune, care îşi capătă fericirea prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, precepte morale preţuite de Ioan Slavici.

Nuvela este realistă, deşi are o tentă de poveste. Analiza transformărilor sufleteşti ale preotului, prezentarea raporturilor lui cu familia, zugrăvirea ţăranilor şi a satului amplifică realismul operei. Prezenţa povestitorului se face simţită printr-o mulţime de locuţiuni şi expresii tipice, unele preluate din graiul popular, altele create de scriitor după modelul acestora.

Proverbele populare sunt sugestive pentru portretul moral al preotului: „Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul de lucru” sau „cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu se gândeşte”. Preluând modelul zicătorilor populare, preotul Trandafir adaptează cu înţelepciune propriile cugetări: „Peştele-n apă, paserea-n aer, cârtiţa în pământ şi sărăcenenii-n sărăcie!”.

Analiza sentimentelor şi a pasiunilor face din Slavici creatorul realismului psihologic. El observă că „părintele se cam necăjea” ori că „inima îi era grea” atunci când nu întrezărea nicio speranţă pentru viitorul familiei şi al satului.

Mihai Eminescu apreciază că Ioan Slavici este „un autor pe deplin sănătos în concepţie”, deoarece „problemele psihologice pe care le pune sunt desenate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”. Nuvelistul Slavici a izbutit să simbolizeze prin personajele sale „fondul sufletesc al poporului”, întrucât acestea „gândesc şi simt ca el”.

Distibuie pe: