Specie de mare întindere a epicii populare, basmul este o naraţiune anonimă în proză, în care întâmplările reale se îmbină cu cele fantastice, armonizare din care reiese principala modalitate estetică a acestei creaţii folclorice, fabulosul. Personajele basmului popular sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi „tărâmul celălalt”, specificul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.

Basmele populare româneşti cultivă vitejia umană, frumuseţea fizică şi morală concentrate în eroul principal, care întruchipează idealul de cinste, dreptate şi adevăr, el constituind imaginea binelui, aflat în luptă continuă cu forţele malefice, pe care le învinge în final.

Personajul principal din basmul popular Prâslea cel voinic şi merele de aur este Prâslea, care participă activ la toate momentele acţiunii şi întruchipează forţele binelui. Este un personaj pozitiv şi imaginar, înzestrat cu puteri fabuloase şi constituie modelul moral al românului dintotdeauna.

Prâslea cel voinic şi merele de aur, de Petre Ispirescu (comentariu literar, rezumat literar)

Încă din titlu se specifică numele eroului pozitiv, Prâslea, precum şi principala sa trăsătură – „cel voinic”, prin care se sugerează ideea că, deşi este mezinul familiei împărăteşti, este viteaz şi neînfricat în apărarea dreptăţii. Trăsăturile personajului reies, indirect, din faptele şi întâmplările la care participă, din relaţiile sale cu celelalte personaje, precum şi din vorbele şi gândurile eroului. Personaj complex (personaj „rotund”), Prâslea este construit prin îmbinarea unor trăsături morale omeneşti cu trăsături supranaturale, acest mijloc artistic fiind specific basmelor populare.

Portretul moral este definit prin câteva trăsături ce relevă un tânăr încrezător în sine şi curajos. Prâslea îşi roagă tatăl să-i dea voie să păzească mărul, deşi ani la rând încercaseră mulţi voinici să prindă hoţii fructelor de aur şi nu reuşiseră. Dragostea filială şi inima lui bună şi iubitoare reies, indirect, din faptul că mezinul este puternic impresionat că tatăl său a suferit „atâtea necazuri după urma acestui pom” şi că nu putuse să mănânce niciodată mere de aur. Cu toate că împăratul consideră că este prea mic pentru a reuşi să prindă hoţii – „un mucos ca tine” -, Prâslea insistă, cu modestie şi tenacitate, convingându-şi tatăl că o încercare nu poate aduce nimic rău, mai ales că el nu promite, ca fraţii săi, că va captura hoţii.

Petre Ispirescu

Inteligent şi precaut, Prâslea îşi organizează cu pricepere pânda, luându-şi cu sine „cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile”. El „bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate”, astfel încât, dacă l-ar fi prins somnul, s-ar fi lovit în barbă sau în ceafă, reuşind să rămână treaz toată noaptea. Priceput în mânuirea arcului şi bun ţintaş, voinicul răneşte hoţul cu a treia săgeată, dar acesta reuşeşte să fugă.

Împăratul a fost atât de bucuros atunci când mezinul i-a adus câteva mere de aur, încât nici „nu mai voia să ştie de hoţi”. Însă Prâslea, ambiţios şi însetat de dreptate, se hotărăşte să plece în căutarea hoţului, dorind să-l aducă în faţa împăratului „chiar din gaură de şarpe”. A doua zi, se sfătuieşte cu fraţii săi şi pleacă împreună la drum, urmând „dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse hoţului”. Ajunşi la o prăpastie foarte adâncă, Prâslea se dovedeşte neînfricat şi-i roagă pe fraţii lui să-l lase până în fundul prăpastiei, de unde ajunge pe tărâmul celălalt.

Mirat peste măsură de „toate lucrurile schimbate” şi de făpturile ciudate şi necunoscute pe care le întâlneşte pe acest tărâm, Prâslea simte mai întâi o frică omenească, însă voinţa lui nestrămutată îl ajută şi de data aceasta. Făcându-şi singur curaj, voinicul a mers mai departe, până a ajuns la „nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă”, de argint şi de aur unde a găsit trei fete de împărat, răpite de pe tărâmul oamenilor de către „trei fraţi zmei”.

Din faptele şi relaţia cu celelalte personaje, se conturează, indirect, trăsături definitorii pentru protagonist. Voinic şi curajos, Prâslea se luptă vitejeşte şi reuşeşte să-i ucidă pe doi dintre zmei. Ajuns la palatul de aur, unde trăia cel mai mic dintre zmei, cel pe care-l rănise în timpul furtului merelor de aur, viteazul tânăr izbuteşte, după o luptă grea, să-i taie capul, salvându-le astfel pe cele trei fete de împărat.

După ce transformă cele trei palate ale zmeilor în trei mere – de aur, de argint şi de aramă -, le ajută pe fete să urce pe tărâmul oamenilor. Bun cunoscător al firii umane, Prâslea intuieşte faptul că fraţii săi sunt invidioşi pe izbânzile sale şi dovedeşte isteţime ca să le încerce loialitatea. El leagă de capătul funiei o piatră, deasupra căreia îşi pune pălăria, apoi clatină frânghia cu putere. Cei doi fraţi mai mari trag funia până la jumătatea prăpastiei, apoi îi dau drumul brusc, cu gând să-l omoare. Fiind bun cunoscător de oameni şi având o gândire preventivă el îşi salvează astfel viaţa, dar rămâne abandonat pe tărâmul celălalt.

Credincios, voinicul „mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele” şi, optimist din fire”, se gândea cum să procedeze ca să ajungă pe tărâmul oamenilor. Deodată, aude ţipete şi vaiete, care îi „împlu inima de jale”. Privind în jur, vede cum un balaur voia să mănânce nişte pui de zgripsor. Curajos şi bun la suflet, scoate paloşul, „se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţele”, salvând puii. Zgripsoroaica îl răsplăteşte pentru bunătatea lui şi zboară cu el până pe tărâmul oamenilor.

După mai multe peripeţii, din care reies indirect alte trăsături caracteriale, Prâslea ajunge la palatul tatălui său, este recunoscut, dar nu se răzbună pe fraţii săi, ci dovedeşte nobleţe sufletească şi credinţă în Dumnezeu. Cei trei fraţi au aruncat fiecare câte o săgeată în sus, cea a mezinului a căzut în faţa sa, iar ale celor doi fraţi mai mari „le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră”. Datorită tuturor calităţilor morale, Prâslea este răsplătit de către autorul anonim „pentru vitejiile ce făcuse”: s-a căsătorit cu fata cea mică şi, după moartea tatălui său, „se sui el în scaunul împărăţiei”.

Prâslea, ca personaj de basm popular, are şi însuşiri supranaturale care se manifestă în situaţiile limită pe care le poate depăşi numai cu ajutorul acestor puteri miraculoase. Dintre cei trei feciori de împărat plecaţi să găsească hoţul de mere de aur, el este singurul care are puterea de a coborî pe tărâmul celălalt. Victoria repurtată asupra zmeilor se datorează atât forţei sate cu totul ieşite din comun, precum şi capacităţii de a se metamorfoza în foc, de a transforma palatele în mere sau de a scoate din mărul de aur furca şi cloşca, împreună cu puii de aur. El înţelege graiul păsărilor, oferindu-i corbului stârvurile zmeilor şi salvându-se cu ajutorul puilor de zgripsor şi al mamei acestora.

Prâslea este, ca orice erou de basm, un personaj complex, conturat prin îmbinarea însuşirilor omeneşti cu cele supranaturale. Autorul anonim nu îi alcătuieşte un portret fizic, deoarece Prâslea întruchipează spiritul de dreptate şi credinţă, cinstea, generozitatea, inteligenţa şi bunătatea, calităţi morale ale românilor dintotdeauna.

Autorul anonim foloseşte caracterizarea indirectă pentru conturarea portretului moral, însuşirile eroului desprinzându-se din faptele sale şi din relaţiile cu celelalte personaje. Însuşirile etice şi cele supranaturale ale personajului pozitiv Prâslea sunt accentuate de antiteza dintre-acesta şi personajele negative – zmeii ca personaje fabuloase şi fraţii mai mari ca personaje umane.

Limbajul basmului popular este caracterizat de formule specifice iniţiale – „A fost odată ca niciodată…”, mediane – „şi merse, merse” – şi finale, în care este de faţă şi povestitorul anonim: „Trecui şi eu pe acolo şi statui de mă veselii la nuntă […] şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa”. De asemenea, stilul este înviorat cu proverbe sau cu fraze rimate: „şi se luptară / şi se luptară, / zi de vară / până-n seară”.

Finalul fericit, cu triumful binelui asupra forţelor malefice, dau basmului dimensiuni morale. Autorul anonim impune norme etice esenţiale manifestate din cele mai vechi timpuri în firea poporului român, iar admiraţia pe care o are pentru comportamentul eroului conduce la ideea că acesta este un exemplu de conduită demn de urmat.

„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestânjenite, între Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi năzuinţe spre mai bine ale maselor populare.” (Proza populară – Corneliu Bărbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu)

Distibuie pe: