Apartenenţa operei la genul liric

Mihai Eminescu, cel mai mare poet „pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu), a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii, definită prin îmbinarea elementelor terestre – pădurea, izvorul, lacul – cu cele cosmice – luna, stelele, cerul.

Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibilă în toate poeziile, el însuşi mărturisindu-şi rădăcinile spirituale înfipte adânc în sufletul neamului său: „Dumnezeul gemului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.

Poezia Ce te legeni…, de Mihai Eminescu, este o creaţie lirică, întrucât Eminescu îşi exprimă în mod direct sentimentele de dragoste pentru natură, starea de melancolie provocată de scurgerea ireversibilă (într-un singur sens, fără întoarcere) a timpului, principalul mod de expunere fiind descrierea.

Poezia Ce te legeni… face parte din tema de inspiraţie folclorică a liricii eminesciene.

Această creaţie lirică ilustrează imaginea şi sentimentele codrului, personificat, aflat la sfârşitul anotimpului toamna, aşteptând cu tristeţe apropiata iarnă. Se sugerează, astfel, starea de melancolie a eului poetic cauzată de trecerea ireversibilă a timpului, care este ilustrată prin succesiunea anotimpurilor toamnă-iarnă, ce lasă codrul fără frunze, fără păsări, fără viaţă.

Titlul

Titlul este exprimat printr-o interogaţie retorică, pe care poetul o adresează cu nostalgie codrului: „Ce te legeni?”. Tristeţea codrului este ilustrată de punctele de suspensie care îndeamnă la meditaţie, la gândire profundă privind timpul trecător.

Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic

Versurile nu sunt structurate în strofe, deoarece poetul exprimă o idee unică şi unitară, aceea a scurgerii ireversibile a timpului, care semnifică faptul că viaţa este trecătoare. Poezia este alcătuită din două secvenţe lirice, organizate sub forma unui dialog între poet şi codru: prima secvenţă lirică o reprezintă întrebarea poetului şi a doua răspunsul codrului.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică o constituie întrebarea pe care eul poetic o adresează în mod direct codrului, prin reluarea parţială a titlului: „Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vânt, / Cu crengile la pământ?”.

Mihai Eminescu

Eul poetic îşi exprimă îngrijorarea pentru tristeţea codrului, care se leagănă – aparent – fără un motiv evident: „Fără ploaie, fără vânt”. Sentimentul de apropiere sufletească, de prietenie îl determină pe poet să observe amărăciunea, deprimarea codrului, ilustrate printr-o imagine vizuală:„Cu crengile la pământ?”. Codrul este personificat,deoarece poetul îi atribuie sentimente şi stări omeneşti.

A doua secvenţă lirică

Secvenţa a doua este alcătuită din răspunsul codrului, care este umanizat, deoarece poartă un dialog cu poetul, explicându-i motivele din cauza cărora este trist şi deprimat. Scurgerea ireversibilă (într-un singur sens, fără întoarcere) a timpului este ilustrată prin succesiunea anotimpurilor toamnă-iarnă.

Efectul pe care îl are trecerea timpului asupra codrului este dureros, deoarece „îi răreşte frunzişul, îi alungă păsările cântătoare. Elementele vieţii care se degradează treptat, odată cu trecerea timpului, sunt relatate printr-o gradaţie, care porneşte cu exclamaţia explicită a codrului, exprimându-i starea sufletească de o tristeţe sfâşietoare – „De ce nu m-aş legăna, / Dacă trece vremea mea!”, cauzată de efemeritatea vieţii.

Anotimpul prezentului este toamna, iar apropierea iernii este prevestită prin câteva semne specifice: „Ziua scade, noaptea creşte”; „Bate vântul frunza-n dungă”; „Bate vântul dintr-o parte – / Iarna-i ici, vara-i departe.” Repetiţia din versurile citate exprimă disperarea şi deznădejdea codrului din cauza anotimpului friguros şi pustiitor, ce se apropie implacabil (neîndurător).

Starea de melancolie a codrului, care tânjeşte după vară, este cauzată şi de plecarea păsărilor care îl încântau cu ciripitul lor: „Cântăreţii mi-i alungă / […] Dacă păsările trec!”. Rândunelele pleacă în „stoluri”, imaginea vizuală fiind amplificată de versul „Zarea lumii-ntunecând”, care creează o atmosferă generală de tristeţe, de amărăciune profundă de care este cuprinsă întreaga natură.

Finalul poeziei

În finalul poeziei creşte în intensitate durerea codrului, care, personificat, este conştient de trecerea timpului, de faptul că viaţa se scurge ireversibil. Ideea reiese din repetiţia verbelor „trec”, „se duc” şi din comparaţia „se duc ca clipele”. Păsările călătoare şi clipele ilustrează concepţia că timpul trece prea repede, că viaţa este efemeră.

Codrul rămâne singur, părăsit de toate fiinţele dragi, idee exprimată prin epitetul triplu „pustiit, vestejit şi amorţit”. El este umanizat prin sentimentul de dor, care este singura speranţă pentru revigorare, pentru refacerea în vara viitoare: „Şi mă lasă pustiit / Vestejit şi amorţit / Şi cu doru-mi singurel, / De mă-ngân numai cu el!”.

Ideea de timp

Ideea de timp este exprimată în poezie printr-o serie de cuvinte ale aceluiaşi câmp lexical: „vremea”, „ziua”, „noaptea”, „iarna”, „vara”, „clipele”.

Inspirată din literatura populară, poezia Ce te legeni… ilustrează registre stilistice specifice acestei creaţii lirice. Un element sugestiv pentru limbajul popular este dativul etic (dativul posesiv) – „mi-l răreşte”, „mi-i alungă”-, precum şi prezenţa unor cuvinte şi expresii populare – „aripele”, „ici”, „dor”, „singurel”, „trece vremea mea”, „frunza-n dungă”.

Prozodia

Ritmul este trohaic, măsura versului este, ca în poeziile populare, de 7-8 silabe, iar rima este împerecheată: vânt/pământ, clipele/aripele.

Poezia Ce te legeni… este o creaţie lirică, întrucât poetul, prin glasul codrului, îşi exprimă în mod direct sentimentele de tristeţe şi melancolie pentru trecerea ireversibilă a timpului, sugerată prin succesiunea anotimpurilor reci şi deprimante, toamna şi iarna. Prezenţa dorului din final creează o rază de speranţă pentru o eventuală revenire la viaţă în anotimpul vara, dar melancolia rămâne, pentru că speranţa este „departe”.

Distibuie pe: