Chefurile lui Martini, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Chefurile lui Martini, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 567 din 18 octombrie 1931.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pe vremea aceea, trăia în oraşul nostru un mare chefliu, Isidor Martini, cu numele. Era om trecut de vârsta jumătate, scurt, gros, cu obrazul mare, veşnic aprins, ca de pojar. Avea ochii mici, rotunzi şi plini de veselie, avea trei rânduri de bărbii şi o ceafa ce se ridica în valuri de grăsime, înecându-i capul. Se purta ras proaspăt, ca un popă catolic. Pe vremea aceea, bărbaţii purtau cu toţii mustaţă, dacă nu şi barbă. Învârtea, peste zi, tot felul de negoţuri şi era un fel de arhitect, mai cu samă. Clădea case, construia drumuri, poduri, pardosea străzi. Se mira lumea când îl vedea alergând cu ziua de cap şi-n arşiţa cea mai dogoritoare, deşi se ştia că nu se culca până la ceasurile 2-3 din noapte.

Isidor Martini trăia de mult în oraş, burlac răsuflat. Nimeni nu ştia de unde venise, nici ce neam de om era. La biserică nu-l văzuse nimeni, niciodată. Vorbea bine şi româneşte, şi nemţeşte, ba, în vremea din urmă, o rupea şi pe ungureşte. Cele două localuri cercetate de el zilnic erau frizeria „Herman” şi restaurantul-cafenea „Coroana”. La ceasurile 6 dimineaţa îl aflai regulat la frizerie, la 8 sara, cel târziu la 9 – la restaurant.

Isidor Martini era cunoscut în întreg oraşul din pricina chefurilor lui răsunătoare, care se isprăveau, adeseori, cu bătaie şi scandal. Dar era cunoscut şi pentru inima lui bună: împărţea băutura din belşug cu oricine se aşeza la masă. Şi nu era darnic numai la băutură, ci ajuta şi şcolari săraci, spitale, ba până şi pentru biserici împărţea ajutoare.

De două ori pe săptămână, joia şi sâmbăta, oaspele lui la masă, la „Coroana”, era frizerul Herman. Neamţul – uscat, înalt, cu capul plecat într-un unghi aproape ascuţit, din pricina grumazului prea lung – sămăna cu cifra 1. Era cărunt, se purta cu pieptănătura linsă şi cu barbişonul ascuţit.

Frizerul era om subţire. În sările când venea la „Coroana” nu-l mai cunoşteai; părea scos din cutie. Punea jacheta cea neagră şi cravata albă, se purta ţapăn, ca şi când nu numai pantalonii, ci întregul ins i-ar fi fost călcat cu fierul şi dădea pe scocul lung din grumazul său deşirat întâile păhărele. Era ceremonios nevoie mare şi parul, pe care-l înghiţise încă din stradă, abia-l lăsa să se servească din mâncările de pe masă.

Distibuie pe: