Cine e Mărunţelu?, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Cine e Mărunţelu?, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Povestirile lui Mărunţelu, 1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În vremurile vechi nu erau pe satele noastre învăţători cu multă şcoală. De obicei, dascălii cari învăţau pe copii să citească, să scrie şi să socotească erau aceiaşi care duminicile şi în sărbători cântau în biserică, în strană, din bucoavnele cele groase. Învăţătură multă nu aveau, dar la înmormântări, la cununii şi la feştanii îmbătau pe creştini cu cântările lor. Toţi aveau glas bun şi dacă din şcolile lor ieşeau şi copii cari abia puteau silabisi, apoi cântece -şi bisericeşti şi lumeşti – ştiau cu toţii cu nemiluita.

Aşa că mate mirare s-a iscat în toate satele din jur, când au aflat oamenii că în Colibiţa este dascăl un domn, îmbrăcat nemţeşte, care ştie câte-n lună şi în soare. Chiar în Colibiţa, sat vestit de sărăcie!

Cine e? De unde a venit? La ce şcoli mari a învăţat? Cu cât îl plătesc colibiţenii? E holtei sau om însurat? Are vite? Are oi?

Aşa se frământau satele din jur, iar cei din Colibiţa nu le puteau răspunde la toate întrebările. Nici ei nu ştiau cine e şi de unde a venit. Pe la sfârşitul lui septembrie s-au trezit în sat cu un călător, cu un omuleţ cât un snop, cât o coşniţă de albine, cu pălărie în cap, în spate cu o desagă veche, petecită, nu prea plină. Trecea prin mijlocul uliţii, c-un băţ în mână. Câinii de prin curţi săreau pe garduri, pe portiţe, lătrând furioşi. Dac-ar fi putut ieşi în uliţă, Colibiţa n-ar fi azi cu dascăl: l-ar fi rupt potaiele! Si ce mare pagubă ar fi fost pentru sat! Avea capul plin de toate cunoştinţele, ca stupul de albine! Şi cu cât drag îl ascultă copiii şi merg la şcoală săltând, ca la culesul viilor.

Aşa îşi lăudau colibiţenii pe noul lor dascăl, la vreo jumătate de an după ce străinul s-a pripăşit în satul lor.

Era însurat? Nu era. Nicio doamnă n-a venit în urma lui. Îşi luase o bătrânică din sat să-i facă de mâncare, să-i spele, să-i măture.

Avea vite? Avea oi? Nu avea. Nimeni n-a văzut, prin curtea casei în care locuia, nicio coadă de vită. Dar avea o stupină cu patruzeci de stupi! se mirau colibiţenii.

– Doamne sfinte – ziceau străinii cari îi ascultau -, de unde atâţia stupi deodată?

– Nu ştim nici noi! Ştim atât, că toamna şi toată iarna, când nu era în şcoală cu copiii, lucra la stupină şi, până încă nu se deştepta musca, ne-am trezit cu cei patruzeci de stupi, înşiruiţi frumos pe două rânduri, în stupina cea nouă.

– Şi nu v-a spus de unde şi cum i-a adus într-o singură noapte? Să ştiţi că aici nu poate fi lucru curat! Băgaţi de seamă! N-a luat cumva albinele de la stupii voştri? Că sunt oameni meşteri, cari vrăjesc albinele străine să intre în coşniţele lor.

Distibuie pe: