Ciobănaşul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ciobănaşul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr. 7 din 15 iulie 1933.

A apărut pentru prima oară în volum în Din copilărie în 1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

… Cum se limpezesc negurile amintirilor şi cum se desprinde din ele, tot mai aproape, chipul micului păcurar, îndată ce mă îmbată mireasma luncii înverzite şi a pădurii, îndată ce-mi picură în auz clopoţeii ca de argint ai mieilor, pe care acum îi paşte un nepot al lui Ilarie!… Iată, eu văd pe ciobănaşul de atunci, uitând de moşneagul de azi!…

… E numai cât genunchiul şi căciula mare, rotată, de culoarea pajiştii arse de brumă, l-ar răsturna, dacă nu s-ar răzima într-o bâtă de corn lucie, pe care o împrumutase de la tatăl său. Opincuţele-i sunt bine strânse pe picior, cu nojiţe negre. Râvnea de mult la cureluţe, dar tatăl său i le făgăduise numai pentru Sângeorgiu şi acum abia se apropiau Pastile. De altfel, de când se desprimăvărase binişor şi minunile se înmulţeau în jurul lui, îşi uitase de cureluţe. Oile nu-i mai scoteau sufletul, ca în gură de primăvară, când alergau toată ziua să ciupere firicelele de iarbă verde, aşa de rare încă, şi în toată clipa îi scăpau în pădure. Acum, în luncă şi pe costişa de la poalele ei, iarba era ca peria şi oile aveau hodină la păscut. Avuse dreptate mamă-sa când îi spunea dimineţile, pentru a-l încuraja la sculatul devreme:

– Aşteaptă numai să treacă Blagoveşteniile şi vei mai putea aţipi şi în urma oilor!

Dar, de vreo două săptămâni, oile bolboroseau în iarbă, soarele se ridicase sus şi era în văzduh şi pe pământ o toropeală plăcută, care îndemna la somn, pe pajiştea verde.

Ciobănelul nu se lăsa pe iarbă cu gândul la somn, ci numai aşa, de osteneală şi pentru a putea prinde mai bine minunile din cer şi de pe pământ. De când venea cu oile, intrase într-o împărăţie nouă, de care nu se mai putea destul mira. Era prea cufundat în ceea ce vedea şi auzea la tot pasul, încât nici prin minte nu-i trecea să-i fie frică, deşi păştea singur oile, pe lunca şi costişa din preajma pădurii, şi adeseori şi în pădure. De multe ori, dădea seara la cei doi câini jumătate din merindea pe care i-o pusese de dimineaţă mamă-sa în trăistuţa de lână, vărgată cu roşu.

Distibuie pe: