Ciocârlia, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ciocârlia, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Tribuna”, nr. 47 din 28 decembrie 1957.

A apărut pentru prima oară în volum în File din cartea naturii în 1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Zăpada, subţiată mereu către sfârşitul lui februarie, la începutul lui martie se topi de tot, sub adierile vântului de la miazăzi. Pe costişele unde bătea soarele, iarba se grăbi să-şi arare acele verzi şi fragede. Fierarii satului nu mai răzbeau cu ascuţitul fiarelor de plug. Prin curţi, prin grădini, pe lângă jirezile de paie, găinile cotcorozeau răsunător, ca şi când le-ar fi zburătăcit cineva. Cocoşii trâmbiţau a fală, de pe garduri. Purceii mici, ca nişte şobolani, guiţau prin curţi, alergând după mamele lor, care nu i-au lăsat să sugă de ajuns, grăbindu-se să râme în ţelina dezgheţată din grădini. Pe drumuri, după dezgheţ, tina se strânse, şi se vedeau cărări bătucite.

O săptămână de primăvară învie lumea. Dar iarna, înveninată rău, se hotărî să se întoarcă, părându-i că prea curând a plecat.

Şi, într-o seară, dădu drumul vânturilor de la miazănoapte şi dimineaţa era alb, cât bătea ochiul. Nu mai ningea, dar văzduhul era sur şi greu, coborât pe umerii dealurilor din jurul satului, şi vântul, deşi se mai potolise, tăia ca briciul.

Cotcorozitul găinilor încetă, purceluşii cei vărgaţi cu dungi negre se grămădiră iarăşi în paiele din coteţe, mămăruţele – vacile Domnului -, care începuseră să se ivească în ţărâna de sub streaşină gardului, unde bătea soarele, se făcură nevăzute.

Numai oamenii nu se înspăimântară de toanele iernii. Ei începură să iese cu plugurile pe cobile, cu sarcinile de fân legate deasupra.

Pământul nu îngheţase, iar stratul de zăpadă era subţire de tot. Dacă nu mai ninge până la amiazi se poate şi topi, mai cu seamă în locurile de feţie, cum erau cele ce trebuiau semănate anul acesta cu orz şi cu ovăz.

La început mai puţine, apoi, după ce se ascunse zăpada, tot mai multe pluguri brăzdau pământul în locurile de arătura. Vremea mirosea, încă, mereu a iarnă. Văzduhul părea îmbâcsit cu praf fin de cenuşe. Oamenii purtau căciuli şi clicine peste pieptare, pogănicii – băieţii care mânau vitele pe brazdă – aveau buzele crăpate şi mânile îngroşate, roşii ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească din bici şi să strige viţelor pe nume.

Vântul părea că nu mai bate, nu mai mişca nicio buruiană uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii tineri, ca o flacără nevăzut de subţire.

Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. În lumea aceea mohorâtă, nu-i venea niciunui fecior de la coarnele plugului să cânte; întinderile – lanurile, luncile, dealurile – păreau, nu ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă.

Distibuie pe: