Căi şi etape

După războaiele „ilirice” şi, mai ales, cele „macedonice”, toate văile din vestul Peninsulei Balcanice sunt cunoscute de romani. De-a lungul acestor văi, agricultori, păstori şi negustori porniţi din preajma metropolei ajung la Dunăre. Înaintea armatei romane, unii dintre ei trec la miazănoapte de fluviu.

Într-o primă etapă, care ţine de la mijlocul secolului al II-lea î.Hr. până la instituirea celui de-al doilea triumvirat, aspecte materiale romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în general paşnică. Tot mai intens, schimbul de produse cu reprezentanţii civilizaţiei Romei este însoţit de o nouă preocupare a autohtonilor – tezaurizarea denarilor republicani de argint. Alte obiecte de provenienţă romană sunt preluate de localnici şi pe cale violentă. În special, de către unele căpetenii de uniuni tribale, care organizează campanii de „prădăciuni în Sudul mai bogat”.

A doua etapă a lungului proces istoric de pătrundere a elementelor civilizaţiei romane în spaţiul daco-moesic începe în jurul anului 43 î.Hr. şi se încheie în timpul împăratului Vespasian. Alături de relaţiile paşnice, de colaborare economică, se extind cele politice şi militare. Acestea din urmă sunt uneori de cooperare, alteori de confruntare. Cele de cooperare sunt atestate printr-o emisiune monetară de aur cu legenda Ko(ti)son, dar şi de alianţa lui Octavian cu Roles, căpetenie getică din Dobrogea actuală. Expediţiile iniţiate sub acelaşi conducător al Romei, împotriva lui Dapyx, Dicomes şi Zyraxes, ilustrează al doilea mod de manifestare politico-militară amintit.

Perioada anilor 69-106 d.Hr. coincide cu a treia etapă a procesului istoric care ne interesează. Pentru autohtonii din dreapta Dunării, această etapă suprapune primele decenii din „opera de romanizare oficială” (Nicolae Iorga), în cadrul căreia geţii din „Dacia scitică” învaţă limba latină şi „se fac romani” (cum scrie Vasile Pârvan). Noi elemente de viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în stânga Dunării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de către „o minoritate foarte firavă a societăţii dacice”, care cuprinde „preoţimea, funcţionarii cancelariei regale, constructorii, şefii de ateliere” (M. Bărbulescu). În anul 106 începe ultima etapă, decisivă, de pătrundere a civilizaţiei romane în Dacia, îndeosebi în teritoriile cucerite de Traian.

Trăsături generale şi particularităţi

Încă din epoca principatului, pretutindeni unde teritoriile sunt transformate în provincii, statul roman propagă „o civilizaţie în esenţă urbană”. Urbanismul reprezintă, aşadar, o trăsătură a noului mod, superior, de organizare a societăţilor din spaţiile incluse în sistemul administrativ al Romei. Trăsătura aceasta este evidentă şi în spaţiul daco-moesic. Există însă o diferenţă între provinciile Moesia şi Dacia. În primul caz, tradiţia urbană este anterioară cuceririi romane. Oraşele greceşti vest-pontice îşi păstrează autonomia internă, instituţiile, magistraturile colegiale şi teritoriile rurale.

După ce Vespasian instalează în zonă unităţi auxiliare, în jurul acestora apar propriile aşezări civile (canabae, viei). Cum vechile forme de habitat autohtone au statut de vicus, dar şi civitas, noile comunităţi au caracter dublu: civitates/canabae. Epigrafic, cel mai bine documentat este, în această privinţă, Troesmis, care, după ce legiunea a V-a Macedonica este dusă la Potaissa, devine municipiu. Acelaşi statut îl dobândeşte Noviodunum, principala bază fluvială. Un alt oraş nou din Moesia Inferior, Tropaeum Traiani, tot municipiu, este la origine o aşezare civilă. Populaţia lui este alcătuită din romani, din greci şi din autohtoni.

În timp ce, între Dunăre şi Marea Neagră, noile autorităţi extind urbanizarea, în provincia Dacia, civilizaţia oraşului începe numai datorită cuceritorilor. O contribuţie importantă are factorul militar. Sub împăratul cuceritor, este întemeiat un singur oraş – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Urmaşul său, Hadrian, adaugă trei municipia: Napoca, Drobeta şi Romula. Ulterior, Marcus Aurelius organizează Apulum ca municipiu, devenit colonie sub Commodus.

Activitatea edilitară constituie o altă trăsătură generală a civilizaţiei romane din spaţiul daco-moesic. Forul de la Ulpia Traiana are aproape 3.000 mp. Amfiteatrul din acelaşi oraş, dar şi cele de pe litoralul pontic, apeductele, sistemul de canalizare şi cel de încălzire, termele castrense, depozitele de grâne, instalaţiile miniere, meşteşugăreşti şi comerciale oferă o imagine cât mai completă a progresului general înregistrat după cucerirea romană în spaţiul daco-moesic. Geniul ingineresc roman este ilustrat şi prin reţeaua de drumuri. De asemenea, podurile construite în Dacia. În schimb, în Moesia Inferior, semnificative sunt amenajările portuare.

Impactul asupra autohtonilor

Anterior cuceririi spaţiului daco-moesic, autohtonii „împrumută” aspecte de viaţă materială şi spirituală romană. Acestea sunt lesne de urmărit în arhitectură, armament, ceramică, instrumente medicale şi monetare, obiecte de podoabă şi de cult, vase de sticlă, ritualuri şi scriere.

Adoptarea modului de viaţă roman după cucerirea treptată a unor părţi ale spaţiului daco-moesic este uşor de demonstrat. Îmbrăcămintea şi încălţămintea din Imperiu, noile îndeletniciri ale autohtonilor, vechile activităţi economice realizate cu noi elemente tehnice constituie dovezi convingătoare în acest sens. Autohtonii celor două provincii dispun de resurse financiare pe baza cărora se integrează în noile structuri sociale şi confesionale. Acelaşi nou mod de viaţă este ilustrat de existenţa unor necropole birituale, altare şi alte monumente funerare, sarcofage din piatră.

Autohtonii îşi asumă în mod conştient procesul asimilării civilizaţiei romane. Pe acest temei îşi însuşesc aspecte ale culturii cuceritorilor si, mai ales, limba latină. Cum vom vedea în lecţia următoare, se ajunge astfel nu numai la „modificări comportamentale”, ci şi la „schimbări esenţiale etno-lingvistice”.

Distibuie pe: