Codobatura, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Codobatura, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cuget clar” (Noul „Sămănător”), nr. 15 din 21 octombrie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în 1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

De mulţi ani nu te-am mai văzut, dragă păsărică albăstrie! Eşti tot atât de uşoară, elegantă şi cochetă, cum te-am cunoscut în copilărie. Atunci nu cunoşteam astfel de cuvinte, învăţate la oraş, cu care să te îmbrac, deşi din anii cei mai fragezi te asămănam cu Vironica, vecina mea, mare de-o şchioapă, copilita lui nenea Savu. Purta şi ea mereu o năfrămuţă albăstrie, care-i ajungea până pe spate, era veşnic desculţă, ca şi tine, şi sărea toată ziua într-un picior, ca un pui de pasăre, care nu poate încă zbura. Culoarea penelor tale e de-un albastru spălăcit, fumuriu, cum pare uneori tăria cea înaltă, şi tot aşa era năframa copilei, şi ochii ei, cari, cu liniştea lor, vorbeau mereu împotriva neastâmpărului vecinei. Era uşurică şi ea ca o pasăre. Când te-am văzut mai întâi, în urma plugului, mi-am şi adus aminte de Vironica, am zâmbit în mine, şi mi-a părut deodată că-s foarte aproape de casă, deşi eram pogănici, pe lângă boii cu cari ara departe de sat, la „Priponii”, sluga noastră cel mare, Culiţa. Vezi bine, erai o Vironica micuţă, micuţă! Până atunci, mie-mi părea cea mai frumos îmbrăcată ţarcă, căreia-i mai zice şi coţofană, dar, de când te-am zărit, te-am aşezat deasupra ei. Haina ei îmi păru atunci obraznică, iar a ta foarte cuviincioasă.

Văzându-mă cum umblu cu ochii după tine, tot întorcându-mi capul peste umăr – după tine şi după soaţele tale, care săreaţi mereu pe brazdele negre, săreaţi aşa de uşor, aşa de sprinten, şi aşa de frumos, încât zâmbetul mă gâdilia la inimă, bădiţa de la coarnele plugului îmi zise:

– Ai grijă, că o să te-mpiedeci şi să-ţi rupi nasul, căzând!

– Da’ cum o cheamă? întrebai sfios.

– Vai de mine! Eşti pogănici la plug şi nici atâta nu ştii! E pasărea plugului, măi Vasilică, de-i mai zice şi codobatură!

Aşa ţi-am aflat numele, dragă păsărică fumurie!…

Şi, cum te urmăresc în dimineaţa aceasta cu soare tânăr şi tare, în plimbarea ta de salturi mărunte ca o chindiseală, pe marginea pârâului, zvâcnind din coada lungă şi îngustă, ca un vârf de săbiuţă sură, se apropie, domol, din neguri, anii din adâncurile depărtate, când, pogănici, te admiram cum săreai sprinţară pe brazde, sau, păzind oile, cum te plimbai pe marginea râpilor, barând din coadă ca şi acum. Şi bucuria copilăriei, îmi umple pieptul, şi mă înseninez subt toate creţele bătrâneţelor. Îmi aduc aminte şi de arat, şi de păstoritul meu, şi de copilita din vecini, care samănă cu tine.

… Dragă păsărică fumurie! Cât de frumoasă ai ieşit şi tu din mânile Ziditorului! Şi ce tipar de veşnicie, de sameni leit cu cea de-acum o jumătate de veac! Parcă eşti aceeaşi şi tu, şi tovarăşul tău, şi toate perechile ce zvâcnesc din cozi ca a ta, pe marginea râpei. Parcă aţi fi celea de demult! îmbătate de soare şi de sprinteneala voastră, cine s-ar gândi că alergaţi şi voi după pânea cea de toate zilele, că trudiţi şi voi, aşa de gingaşe?

Distibuie pe: